„Ca toți să fie una!”

În duhul praznicului Suirii la Cer a Celui ce S-a pogorât din Cer, întru așteptarea venirii Duhului Sfânt, a Rusaliilor, dum­nezeieștii Părinți au rânduit a se citi în Duminica a 7-a după Paşti textul evanghelic de la Ioan, care evocă parte din rugăciunea arhierească rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos înainte de sfânta Sa pătimire.

Cuvintele acestei rugăciuni sunt pline de miez teologic și duhovnicesc, fiind pentru noi hrană bună întru înălțarea în­țelegerii, cunoașterii și credinței noastre, pentru ca gândul, lucrarea și rugăciunea noastră să ne ducă la unitatea credinței, spre împărtă­șirea Sfântului Duh. Așadar, această rugăciune ne arată ce este și cum se realizează sau se întrupează unitatea dintre noi.

Pe de o parte, anul acesta aniversăm trecerea unui veac de la mărețul eveniment din 1918, care a însemnat legarea întru unitate a provinciilor românești despărțite, dar această coeziune nu s-a restrâns doar la nivelul material-geografic, ci a fost atât rezultatul, cât și imboldul pentru o legare mai adâncă, a inimilor și a voințelor. Altfel, acest act nu ar fi însemnat mare lucru, ar fi rămas la un nivel pur mundan. Tocmai realizarea unificării de la nivelul acesta profund a dus la crearea unei voințe comune. Ea este cea care dă forță și consolidează, în timp, peste veacuri, idealul unității.

Din această perspectivă, provocarea pe care ne-o lansează Mântuitorul prin cuvintele acestei rugăciuni nu face altceva decât să ne îndemne și pe noi la a ne ruga unii pentru alții. Tocmai de aceea a și lăsat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, pentru ca în această ambianță creștinii să exerseze unitatea lor, după unitatea Sfintei Treimi.

Tot de aici decurge și înțe­legerea că unitatea noastră na­țională nu s-a înfăptuit doar ca o voință a unor oameni cu viziune politică și cu putere de influen­țare, ci a fost, mai ales, interven­ția lui Dumnezeu, care, de-a lungul secolelor, a ascultat rugăciunea atâtor generații și a oferit acest dar al unității națiunii acesteia. Pe cale de consecință, toți cei care au urmat și vor urma momentului 1 decembrie au fost, vor trebui să fie cu mulțumire către Sfânta Treime, dar și cu mare responsabilitate, căci vom da seama de modul în care ne-am luptat pentru păstrarea acestei unități.

Și nu este vorba aici numai de unitatea teritorială, ci ea are în vedere sau privește oprirea hemoragiei, a exodului, a migra­ției confraților noștri în alte țări, în căutarea unui trai mai bun. Pentru aceasta, însăși rugăciunea Liturghiei ne îndeamnă să-I cerem lui Dumnezeu să întărească în conștiința noastră și a conducătorilor noștri gânduri bune pentru Biserică și pentru neam (Liturghia Sfântului Vasile), să le dăruiască acestor dregători: înțeleaptă și dreaptă ocârmuire, pentru ca noi să putem trăi în toată cucernicia și curăția (Liturghia Sfântului Ioan).

Pe de altă parte, răstimpul scurs de la Sinodul din Creta din 2016 a făcut să apară voci care să conteste a priori această lucrare atât de necesară. Pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (anul 325 d. Hr.) care se face în această duminică ne stă mărturie despre faptul că unitatea de credință se obține în comuniune. Comuniunea însă are nevoie de comunicare. Ca să existe comunicare, oamenii trebuie să se întâlnească și să discute despre ceea ce trebuie împlinit.

Experiența sinoadelor, mai ales a celor ecumenice (adică a toată lumea), recunoscute ca atare în număr de șapte pentru primul mileniu, a făcut să nu rămână doar la o frumoasă teorie tocmai chemarea auzită azi: ca toți să fie una! Aceasta a adus Bisericii o bună practică, care a mijlocit unitatea Bisericii pentru acel ev. Despărțirile, schismele și ereziile dureroase din cel de-al doilea au arătat cât este de dăunătoare închiderea în propriile granițe. În plus față de acestea, provocările societății și culturii contemporane ne impun găsirea, din partea Bisericii, a unor răspunsuri.

Prin urmare, acțiunea din Creta nu numai că era extrem de necesară, dar, prin documentele generate, accesibile oricui, nu a făcut altceva decât să reafirme ceea ce Biserica Răsăritului a propovăduit de-a lungul timpului. Ca atare, chemarea acestei duminici este aceea de a rămâne în unitate de cre­dință, de învățătură, liturgică și canonică cu clerul și ierarhia noastră bisericească, evitând, respingând orice tentativă a unora de a crea înțelegeri greșite și rupturi în sânul Bisericii.

Iarăși, rugăciunea liturgică, din cererile speciale, ne vine în sprijin, îndemnându-ne a zice așa: Pentru ca să se stingă dintre noi toate eresurile şi dezbinările şi să sădească pretutindenea dreapta credinţă şi buna cinstire şi să întoarcă la cunoştinţa adevărului pe toţi cei depărtaţi de la credinţa cea dreaptă şi să-i unească cu Sfânta Sa Biserică sobornicească şi apostolească, Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește!

Astfel, Duhul Sfânt, pe care-L așteptăm a Se pogorî de Rusalii, nu poate sălășlui acolo unde nu este unitate!

Să rămânem credincioși Bisericii strămoșești tocmai pentru ca unitatea de credință și de neam să fie mijlocul de preamărire a lui Dumnezeu, Cel lăudat în Unitatea Ființială și în Treimea Persoanelor, și spre a noastră mântuire.