„Căci mântuirea persoanei mele nu sunt faptele, ci Dumnezeul meu”

Rugăciunea, sau starea de rugăciune mai bine zis, este deosebit de sensibilă la diferite atacuri sau prefaceri care se întâmplă în sufletul celui care dorește să dobândească isihia sau înalta liniștire. Pentru majoritatea celor care doresc să practice rugăciunea neîncetată sau neîntreruptă, grijile de tot felul sunt perturbări care se ridică precum un zid de netrecut între om și Dumnezeu. Din puțina noastră experiență știm că până și pravila de rugăciune zilnică, dacă este făcută de om într-o stare de permanentă grijă, devine o înșiruire mecanică de cuvinte, mintea stând tot timpul la problemele vieții sale. Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: „Frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa. Pe de altă parte, aduce oboseală în inimă şi, prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti”. (Filocalia, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 41). Această frământare poate fi înțeleasă ca o sumă a unor griji lumești, dar ea este în același timp și o speranță neîmplinită sau nădejdea spulberată, a celui care se roagă, cu privire la propria lui stare. Adică, din prea multa grijă sau frământare că nu poate face mai mult, la o intensitate duhovnicească înaltă, omul devine neîncrezător în sine și în calea pe care a apucat.

Sfântul Simeon Noul Teolog explică foarte clar această stare: „Ţi se poate întâmpla uneori să afli râvnă şi dor mare de desăvârşire în sufletul tău, încât să doreşti să împlineşti toată porunca lui Dumnezeu şi să nu cazi nici măcar în păcatul unui cuvânt deşert (Matei 12, 36), ca să nu rămâi în urma nici unuia din sfinţii de odinioară în faptă, în cunoştinţă şi vedere. Dar te vezi totodată împiedicat de cel ce seamănă neghina descurajării şi nu te lasă să ajungi la o asemenea înălţime a sfinţeniei, prin aceea că-ţi strecoară astfel de gânduri şi-ţi zice: «Îţi este cu neputinţă să te mântuieşti în mijlocul lumii şi să păzeşti fără ştirbire toate poruncile lui Dumnezeu»” (Filocalia, vol. 6, p. 41).

În continuare, în cuvintele sfântului ni se descoperă încă o dată această fenomenologie duhovnicească a păzirii poruncilor și a smereniei ca o consecință firească a acestora, lucrarea construirii și creșterii duhovnicești, dar și a golirii de sine. În aceste momente, cel ispitit este îndemnat să proclame superioritatea ajutorului lui Dumnezeu față de orice faptă a sa: „Atunci aşază-te singur într-un colţ, strânge-te în tine însuţi şi adună-ţi gândul tău şi dă un sfat bun sufletului tău şi zi-i: «De ce eşti întristat, suflete al meu, şi de ce mă tulburi?» Nădăjduieşte în Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui. Căci mântuirea persoanei mele nu sunt faptele mele, ci Dumnezeul meu. «Căci, cine se va îndrepta din faptele legii? (Gal. 2, 16) Nu se va îndrepta înaintea Ta nici un vieţuitor» (Ps. 142, 2). Ci nădăjduiesc să mă mântuiesc în dar, din credinţa Dumnezeului meu, prin mila Sa negrăită. Mergi înapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului meu mă închin (Matei 4, 10) şi Lui Îi slujesc din tinereţile mele, Celui ce poate să mă mântuiască numai cu mila Sa. Depărtează-te, deci, de la mine ! Dumnezeu, Cel ce m-a făcut pe mine după chipul şi asemănarea Sa, te va zdrobi pe tine»” (Filocalia, vol. 6, pp. 41-42).

Am prezentat aici o stare totuși superioară ce se naște într-un om care se preocupă de starea sa veșnică, dar de cele mai multe ori, noi ne îngrijim de trupul nostru, de viața noastră lumească. Aceste griji tru­pești sunt cele care sufocă în sufletul nostru rodirea cuvântului lui Dumnezeu. Ele vin și dintr-o insuficientă credință în Dumnezeu, dar de cele mai multe ori, din egoism, din dorința intensă de a ne satisface dorințele și plăcerile. Părintele Dumitru Stăniloae are un comentariu destul de extins la expresiile „grija nefăptuitoare” și „făptuirea fără grijă” de la Sfântul Simeon. Evident, cea pozitivă este făptuirea fără grijă: „Căci spunând: «Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez» (Ioan 5, 17), şi iarăşi: «Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică» (Ioan 6, 27), n-a desfiinţat activitatea, și ne-a recomandat activitatea fără grijă” (Filocalia, vol. 6, pp. 51-52). Părintele Dumitru Stăniloae propune ca metodă de a depăși constanta îngrijorare față de noi, care naște egoismul și îl perpetuează, „activitatea din iubire față de alții”. Părintele spune: „De fapt, activitatea din iubire faţă de alţii şi de Dumnezeu produce în suflet o stare de negrijă lumească şi-l duce la desăvârşirea veşnică, pe când cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. Deci Domnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar, el condamnă şi lenea, mai ales pe cea însoţită de grijă. De aici rezultă că, deşi nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totuşi trebuie să socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul lui Dumnezeu şi al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeşte în desăvârşire şi ajunge la veşnicia fericită pentru care este rânduit. De altfel, şi rugăciunea este o activitate” (Nota 68, Filocalia, vol. 6, p. 52).