Căderea din rugăciune

Sintagma aceasta mă înfricoşează, dar cred că exprimă cel mai bine natura unui conflict de natură religioasă, aşadar acele clipe când oamenii ajung să lupte unii împotriva altora nu din considerente de ordin material, ci... spiritual. Ei încep să se războiască deoarece pierd bunul-simţ al toleranţei şi al îngăduinţei faţă de diversitate - care la rândul lui vine de la Dumnezeu - şi cred că forma de cult a adversarilor le ofensează - vai! - tradiţia proprie.

Războaiele religioase nu au cum să fie admirate şi, odată cu trecerea timpului, au fost aspru criticate de istorici şi filosofi lucizi. Dar ceea ce omit domniile lor să facă este o analiză a acestui conflict chiar în temeiul său. Astfel, originea sa e de găsit undeva departe, poate chiar în ceea ce numim căderea luciferică. Atunci când nu-l mai lauzi pe Dumnezeu (cazul îngerilor revoltaţi) sau rugăciunea ta nu mai intră în consonanţă cu vibraţiile cosmice (cazul nostru) atât unii, cât şi ceilalţi cad. O asemenea cădere-eşec nu trebuie interpretată într-un mod simplist, mecanic. În ambele cazuri căderea are loc cumva de la interior la exterior sau de la invizibil la vizibil. Omul cade din rugăciune în momentul în care concentrarea sa se diminuează, altfel spus, în clipa în care atenţia îi este distrasă, iar mantia devoţională care-l proteja până atunci se destramă.

În consecinţă, spun că rugăciunea are o dublă calitate. Aceea de-a arde în miezul ei şi aceea de-a fi rece în exterior. Omul este fierbinte în sine fiindcă, concentrându-se, intră în comunicare cu ceea ce-l transcende, dar pentru a nu tulbura şi a nu fi tulburat de ambianţă este învelit în mantia de gheaţă a unei superbe însingurări. Căderea din rugăciune sau trecerea de la interior la exterior are loc în condiţiile în care, prin fisurarea acestei mantii, miezul fierbinte al credinţei, ca într-o fisiune nucleară, se propagă spre periferie, producând conflictul dintre sine şi ambianţă.

De ce are loc un asemenea fenomen? De ce se fisurează sau, mai rău, se destramă mantia? Pentru a înţelege ce se întâmplă, vom recurge la o comparaţie. Să ne imaginăm mai multe persoane care stau de vorbă, fără a şti nici măcar pentru o clipă că sunt de fapt personaje şi că replicile lor deja scrise sunt şi auzite. La un moment dat aud aplauze sau huiduieli şi, ca treziţi dintr-un somn greu, constată că se află pe o scenă în prelungirea căreia se întinde o sală plină de spectatori. Reacţia lor este amestecată: mirare, jenă, revoltă. Credinciosul a cărui mantie protectoare

s-a destrămat se află într-o asemenea situaţie. Din fiinţa liberă ce-şi asumase mântuirea personală şi a celor din jur decade în condiţia de actor vanitos şi vulnerabil, sensibil la aprecierile celorlalţi. Trage, aşadar, cu coada ochiului ca să vadă dacă place sau nu. Şi atunci? Rezultatul este acela că tot el se supără pe o presupusă indiferenţă sau neînţelegere a oamenilor. De aici ia naştere conflictul. Credinciosul căzut din rugăciune vrea să se răzbune pe cei care-i ofensează sentimentele. Sau afirmă altceva cu care el nu e de acord. Ceva care, paradoxal, poate trimite tot la Dumnezeu. Din acest motiv rugăciunea este cea mai grea profesie. Cei care prin rugăciunile lor ignoră mizeriile lumii şi ignorându-le ajung de fapt să le purifice sunt adevăraţii profesionişti, niciodată vulnerabili, foc în interior, gheaţă în exterior, aproapele şi departele nostru. Dar printr-o inversare a polilor, frig în interior şi dogoare în exterior, ajungem să ne prăbuşim şi, logic, precipităm sfârşitul. Dezvelite astfel, tradiţiile ard ca două vâlvătăi neîmpăcate.