Cămările conștiinței

Cunoașterea sinelui este un proces anevoios, care necesită vreme prielnică nevoinței neîncetate de a‑L cunoaște mai întâi pe Hristos și prin aceasta propria fire. Nu putem despărți cele două cunoașteri, fiindcă Unul este Cel ce creează, iar celălalt este cel ce descoperă felul plămădirii sale, prin prezența suflării dumnezeiești din el. Nimeni nu are capacitatea să pătrundă în adâncul cel mai tainic al omului, căci este cu neputință a coborî acolo de vreme ce acest aspect al desăvârșirii nu ne este dat nouă de la creație, nefiind folositor, dar care poate fi vizibil, în cazuri cu totul speciale, la unii părinți îmbunătățiți, descoperiți cu anevoie în crăpăturile pământului, în peșteri etc.

Întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat ilustrează cel mai bine aspectul cunoașterii lăuntrice a omului, dar nu de către alt om, ci de către Omul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeiasca vedere a sufletului celui ce a întrebat despre veșnicie și moștenirea ei, chinuit de neliniștea dobândirii unei vieți veșnice pe pământ, ni‑l descoperă pe acel tânăr incapabil de a împlini o poruncă mântuitoare, străin, gol, flămând, închis în temniță, bolnav, răpus și căzut între tâlharii iubirii de argint. Hristos Domnul nu rămâne impresionat de păstrarea Legii, prin paza poruncilor, pentru că vede în cămările conștiinței o teribilă metastază a iubirii de averi, care a cuprins întreaga ființă a tânărului bogat, ce nu se poate deșerta pe sine la chemarea făgăduinței de a moșteni Împărăția cerurilor, prin milostenie și apostolat. Această chenoză a reprezentat temelia fundamentală a urmării lui Hristos de către mucenici și mucenițe, cuvioși și cuvioase, părinți și ierarhi, în începutul viețuirii lor în sfințenie, curăție, sărăcie și ascultare.

Înțelegerea chemării spre desăvârșire își are început și temei în detașarea de lucrurile materiale și, prin aceasta, de lepădarea grijilor lumești. Clipa aceasta se caracterizează ca fiind eliberatoare și poate fi percepută de firea umană ca moment de descătușare a celor trei însușiri ale sufletului: voință, sentiment și rațiune. Conștiința împietrită a tânărului neînțelept din Evanghelie și iubitor de literă se dovedește a fi prăpăstioasă, fapt care aduce un mare prejudiciu interior prin care pierde totul: cinstea apostolatului, propovăduirea Evangheliei prin harul Duhului Sfânt primit ca dar după Cincizecimea creștină a noului Legământ, bucuria de a vedea pe săraci fericiți prin milostenia sa, privilegiul de a fi naș al multor neamuri, cununa muceniciei în Hristos.

În acest context nefericit, prin neputința neașteptată a omului aparent virtuos, dar cu conștiința îngreunată de iubirea de arginți, suntem chemați să ne desprindem și noi de cele care ne pot robi. Putem face aceasta prin smerenie profundă, sinceră și dezinteresată, fără a lăsa vreo poartă deschisă în calea cugetelor noastre.

Pedagogia Sfinților Părinți ne arată că mintea trebuie ținută în iad, că momentul judecății se apropie, este la uși și cărțile conștiinței se vor deschide pentru fiecare dintre noi și că nimeni nu va avea cuvânt de dezvinovățire. Judecata nu devine sperietoare pentru cuget, ci modalitate de a reflecta la neputința de a mai săvârși milostenie pentru săraci, în stadiul în care ești sărăcit prin smerita despărțire a sufletului de trup. Cântarea „câte nu rămân după moarte, nu ne însoțește pe noi bogăția” nu mai poate fi auzită și nici a fi folositoare în fața Dreptului Judecător. Practic, coordonatele conștiinței trebuie angrenate acum în actul de milostenie și cultivarea virtuților și nicidecum în amânarea acestora din diferite motive ale firii omenești, permanent supusă la tot felul de încercări neașteptate și cu greu de purtat.

De aceea lupta cea mare se dă la nivel de conștient, înțelegând aceasta ca fiind smerita cugetare a eului botezat și înviat împreună cu Hristos în permanetă luptă cu firea umană a lui Adam, a eului nepocăit și neîndreptat, răzvrătit și permanent nemulțumit, supus mulțimii păcatelor. Starea de automulțumire, acel pseudo al binelui general, demască o conștiin­ță adormită, gata să cadă din picioare, pentru că nu priveghează, nici nu se închină cu adevărat, iar atunci când se roagă se aseamănă aproape identic cu semeția vameșului biruit de propria strategie nemântuitoare.