„Cât de mult ne-a iubit Cel care a fost răsplătit cu atâta ură“

Data: 06 Octombrie 2007

Cine asistă la Sfânta Liturghie de la binecuvântare până la formula de încheiere, este martor al întregii lucrări mântuitoare săvârşite de Mântuitorul Hristos. Din descrierea şi explicaţia pe care teologul bizantin Nicolae Cabasila o face Sfintei Liturghii, reiese clar că este vorba nu doar de o slujbă, de o rugăciune oarecare, ci de un adevărat memorial al mântuirii. O aşezare în scenă a rodului mărinimiei divine, care nu a părăsit firea umană frântă sub povara păcatului, ci a ridicat-o la demnitatea pentru care a fost creată. Orice cuvânt, orice gest, orice cântare din cadrul Sfintei Liturghii conţine o referire la un anumit moment al mântuirii. Fie că este vorba de naşterea pruncului Iisus, de ieşirea Sa la propovăduire sau de jertfa Sa pe cruce, în Sfânta Liturghie sunt înfăţişate, într-o succesiune discretă, toate acele acte care au transformat ireversibil istoria, deschizând din nou umanităţii calea spre ceruri.

Dumnezeu ne dă în dar toate cele sfinte, fără ca noi să-i dăm nimic în schimb; totuşi, El ne cere neapărat să ne facem vrednici de a le primi şi a le păstra, căci nu face parte de sfinţire decât celor ce s-au pregătit în felul acesta. Aşa se cuvine să primim botezul şi ungerea cu Sfântul Mir, aşa să gustăm din ospăţul înfricoşatei Cine. Acest lucru l-a arătat Domnul în pilda semănătorului, când a spus: „Ieşit-a semănătorul“ nu ca să are ţarina, ci ca să „semene“, dându-ne să înţelegem că arătura şi toată pregătirea trebuie făcute mai dinainte.

Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, să ne înfăţişăm pregătiţi şi cu vrednicie. De aceea, trebuie să existe şi în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregătire în acest scop: sunt rugăciunile, cântările şi tot ce se săvârşeşte sau se rosteşte în cadrul ei, după rânduiala sfântă. Acestea ne sfinţesc şi ne fac în stare, pe de o parte, ca să primim cu vrednicie sfinţirea, iar pe de alta, ca să o putem păstra şi să rămânem cu ea. Ele ne sfinţesc într-un îndoit schip.

Care este folosul cântărilor

În primul rând ne sfinţesc prin însăşi puterea pe care o au rugăciunile, cântările şi citirile. Astfel, rugăciunile ne întorc gândul către Dumnezeu, mijlocindu-ne iertarea păcatelor; cântările, de asemenea, îl fac să Se milostivească şi să Se îndure de noi, precum ne spune Psalmistul: „Înalţă lui Dumnezeu jertfa de lauda şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări“; în sfârşit, citirile din Sfânta Scriptură, care ne învaţă atât bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât şi dreptatea şi judecata Lui, sădesc şi aprind în sufletele noastre nu numai iubirea, ci şi teama faţă de El, făcându-ne astfel mai zeloşi întru păzirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc îmbunătăţesc sufletul şi apropie de Dumnezeu atât pe preot, cât şi pe popor, făcând şi pe unul şi pe celălalt destoinici pentru primirea şi păstrarea cinstitelor daruri, care este scopul Sfintei Liturghii.

Dar ele pregătesc îndeosebi pe preot să săvârşească cu vrednicie Jertfa (sfinţirea darurilor), care este efectul Sfintei Liturghii, după cum am spus; de aceea vedem, în multe din rugăciunile sfintei slujbe, cum preotul se roagă în taină ca să nu fie socotit nevrednic de a aduce Jertfa, ci să slujească Tainei cu suflet curat, cu limba şi mâini curate. Iată deci cum suntem pregătiţi pentru lucrarea sfântă de însăşi puterea cuvintelor rostite şi cântate.

În al doilea rând, cântările şi toate cele ce se săvârşesc în sfânta slujbă, lucrarea şi patimile Lui pentru noi. Într-adevăr, atât în cântări şi în citire, cât şi în toate cele săvârşite de sfinţiţii liturghisitori în cursul întregii slujbe, este simbolizată lucrarea izbăvitoare a Mântuitorului: partea întâi a sfintei slujbe ne arată începutul acelei lucrări, cea de a doua pe cele următoare, iar cea de la sfârşit pe cele de după aceea. Aşa încât, urmărind cu privirea aceste părţi ale slujbei, putem avea în faţa ochilor toată lucrarea mântuirii. Căci sfinţirea darurilor - adică Jertfa însăşi - aminteşte moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în Însuşi dumnezeiescul Trup, cu care El a fost răstignit, a înviat şi S-a înălţat la cer; cele dinainte de Jertfă închipuie cele petrecute înainte de moartea Domnului, adică întruparea, ieşirea la propovăduirea şi arătarea cea deplină în lume; iar cele de după Jertfă arată „făgăduinţa Tatălui“, cum a numit-o Domnul Însuşi, adică pogorârea Sfântului Duh peste sfinţii Apostoli şi întoarcerea neamurilor la Dumnezeu şi părtăşia lor cu El, printr-înşii.

Sfânta Liturghie, o icoană a Evangheliei

Astfel, întreaga slujbă este ca o icoană care ar înfăţişa un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dinaintea privirilor noastre toate părţile ei, de la început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească.

Acelaşi lucru se poate spune nu numai despre cântări şi citiri, ci şi despre sfintele ceremonii: fiecare din ele se săvârşeşte în vederea unei anumite trebuinţe, dar în acelaşi timp simbolizează şi ceva din lucrările, faptele sau patimile lui Hristos. Să luăm, de pildă, intrarea cu Sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu cinstitele daruri. Fiecare din acestea se săvârşeşte cu un scop practic: una ca să citească Evanghelia, cealaltă ca să se săvârşească Jertfa. Amândouă închipuie însă ieşirea şi arătarea Mântuitorului în lume: cea dintâi, arătarea încă nedesluşită şi nedeplină de la început, cea de a doua pe cea desăvârşită şi deplină.

Ceva mai mult: între cele ce se săvârşesc la Liturghie sunt chiar unele lucrări care nu îndeplinesc nici o trebuinţă, ci au numai un rost simbolic. Aşa sunt, de pildă: junghierea prescurii şi întipărirea crucii pe ea, forma de suliţă în care e făcută copia sau turnarea apei calde în Sfintele Daruri. Chiar şi în celelalte Sfinte Taine putem găsi multe de acest fel. Aşa de pildă, în rânduiala botezului, cei ce vin la botez trebuie să se descalţe, să se dezbrace şi, stând cu faţa spre Apus, să-şi întindă mâinile şi să sufle; aceasta ne învaţă aici cât de mult trebuie să urâm pe diavolul şi cum trebuie să-l alunge cel ce va să fie un adevărat creştin. Şi toate cele de acelaşi fel din rânduiala Sfintelor Taine au fiecare însemnătatea lor.

Pedagogia sfântă a slujbelor

Dar când este vorba de cele ce se săvârşesc la Sfânta Liturghie, toate ne duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, pentru ca, priveliştea ei fiind în faţa ochilor noştri, să ne sfinţească sufletele şi astfel să devenim vrednici de primirea Sfintelor Daruri. Căci după cum odinioară această lucrare a izbăvit lumea de moarte, tot aşa şi acum, fiind mereu contemplată, ea îmbunătăţeşte şi apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în faţa ochilor. Sau, mai bine zis, nici odinioară ea

n-ar fi folosit nimic, dacă

n-ar fi fost văzută şi crezută. De aceea a şi fost propovăduită şi de aceea a făcut Dumnezeu mii de semne, pentru ca să fie crezută; căci n-ar fi putut să-şi îndeplinească rostul, adică să mântuiască pe oameni, dacă o dată săvârşită, ar fi rămas necunoscută de cei ce trebuiau să se mântuiască printr-însa. Numai că, atunci când era propovăduită, ea sădea în sufletele celor ce nu o cunoscuseră cinstirea lui Hristos, credinţa şi iubirea, pe care aceia nu le avuseseră mai înainte; pe când acum, fiind contemplată, cu toată osârdia, de către cei ce deja au crezut, nu creează în suflet acele frumoase simţiri, ci numai păstrează pe cele existente, le împrospătează şi le sporeşte, făcându-ne mai tari în credinţă şi mai fierbinţi în evlavie şi iubire. Căci dacă a făcut să răsară simţăminte noi, cu mult mai uşor poate să le păstreze, să le întreţină şi să le învioreze pe cele vechi.

Dar tocmai acestea sunt simţămintele cu care se cuvine să ne apropiem de cele sfinte cu evlavie, credinţă şi dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu şi fără de care ar fi o nelegiuire chiar şi numai să le privim. De aceea, trebuia să se înfăţişeze în rânduiala Sfintei Liturghii o astfel de contemplaţie, care să poată să sădească în noi aceste simţiri, încât să ne facă nu numai să ne închipuim cu mintea, ci oarecum să vedem cu ochii sărăcia Celui ce stăpâneşte, pribegia pe pământ a Celui ce este în tot locul, ocările îndurate de Cel binecuvântat, patimile Celui fără patimă; să vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost răsplătit cu atâta ură, cât

S-a smerit pe Sine Cel ce este necuprins de fire, câte a pătimit şi câte a făcut, pentru ca să ne pregătească nouă Masa dumnezeieştilor Daruri. Şi astfel, cutremuraţi de măreţia mântuirii noastre, pătrunşi de marea îndurare a lui Dumnezeu faţă de noi, să venerăm pe Cel ce S-a milostivit şi ne-a mântuit în acest chip, să-I încredinţăm sufletele, să-I dăruim viaţa şi să ne înflăcărăm inimile cu focul iubirii Lui; şi aşa pregătiţi să ne apropiem cu credinţă şi cu dragoste de focul Sfintelor Taine. (Texte selectate de Ionuţ Bursuc din Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Ed. Arhiep. Bucureştilor, Bucureşti, 1989)

▲ LOGOS Şi POESIE ▲

Ştiu că sunt lut

de Radu Gyr

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine

mi-a pus în piept albine stranii,

să-mi scoată mir din mărăcine,

din bălării, împărtăşanii.

Minunea mea se-ntâmplă vie

din mofturi mici şi biete fleacuri...

Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,

o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările în braţe,