Ce putem cunoaşte despre Dumnezeu?

A pretinde că Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu Cel nemărginit poate fi considerată o îndrăzneală fără seamăn. Pe de altă parte, a susţine imposibilitatea oricărui fel de cunoaştere a lui Dumnezeu este, cu siguranţă, un nonsens. Unde se află, aşadar, limita dintre cunoaştere şi necunoaştere, atunci când ne referim la Dumnezeu?

Sfântul Vasile cel Mare dezbate această problematică într-una dintre epistolele adresate unui ucenic dornic de lămuriri. Cu un extraordinar simţ al nuanţelor, după cum veţi remarca şi în fragmentul prezentat în continuare, ierarhul capadocian clarifică semnificaţia cunoaşterii, respectiv a necunoaşterii divinităţii, apelând la o formulare paradoxală: putem cunoaşte însuşirile divine care ne-au fost descoperite prin Revelaţie, dar nu putem cunoaşte însăşi firea lui Dumnezeu cea mai presus de orice cunoaştere.

Te închini cui ştii sau cuiva pe care nu-l cunoşti? Dacă răspunzi „Mă închin celui pe care-l cunosc”, atunci ţi se poate riposta imediat: „Ce fel de fiinţă are cel căruia te închini?“. Iar dacă vei mărturisi că nu-i cunoşti fiinţa, ţi se va putea întoarce întrebarea: „Atunci cum cinsteşti pe cineva pe care nu-l cunoşti ?“.

Noi, însă, spunem că cunoaşterea poate fi înţeleasă în multe feluri. E drept că spunem că cunoaştem mărirea şi puterea lui Dumnezeu, înţelepciunea, bunătatea şi purtarea de grijă, pe care o are faţă de noi, precum şi dreptatea cu care judecă El toate, dar însăşi fiinţa lui Dumnezeu n-o putem cunoaşte. Aşa încât, felul cum a fost pusă la început întrebarea constituie o cursă. Pentru că, dacă afirmă cineva că nu cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, prin aceasta el nu vrea să spună că n-are nici o cunoştinţă despre El, pe motivul că ideea de Dumnezeu decurge din multele însuşiri pe care le-am enumerat mai sus. Căci, într-adevăr, s-a spus că una este fiinţa lui Dumnezeu şi cu totul altceva însuşirile pe care le-am enumerat. Căci lucrările sunt diferite, pe câtă vreme fiinţa e simplă, iar noi putem afirma că din lucrări Îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe când de fiinţa Lui nu suntem în stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi, pe când fiinţa Lui rămâne inaccesibilă.

Ştiu că Dumnezeu există, însă fiinţa Lui rămâne inaccesibilă

„Dar, va obiecta cineva, dacă nu-i cunoşti fiinţa, atunci nu-L cunoşti nici pe El Însuşi“. Răspunde-i că nici tu, care zici că-I cunoşti fiinţa, prin aceasta nu poţi spune că L-ai cunoscut pe El Însuşi. Deci să nu mai lauzi un astfel de om pentru judecata lui, ci să plângi de milă pentru nebunia lui. Şi să ştii că pare mai degrabă o joacă de copii vorba de adineauri „dacă nu cunoşti fiinţa lui Dumnezeu însemnează cu tu cinsteşti ceva ce nu cunoşti“. În realitate, putem răspunde că: „Eu ştiu că Dumnezeu există, în ce constă, însă, fiinţa Lui, acest lucru trece dincolo de puterea mea de înţelegere“.

Cum mă voi mântui atunci? Prin credinţă, căci credinţa e suficientă pentru a ne convinge că există Dumnezeu, dar nu ce este Dumnezeu în sinea Lui, iar El va răsplăti după cuviinţă celor care-L caută. Căci, în fond, cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti constă tocmai în simţământul că „Acela L-a făcut cunoscut“.

Ce a descoperit din Tatăl Cel Unul-Născut? Fiinţa sau puterea? Dacă a descoperit puterea, atunci atât cunoaştem cât ne-a descoperit. Dacă aceasta a fost fiinţa Lui, atunci spune-mi cum a putut numi fiinţa Lui „nenaştere?“. Şi, în acest caz, când ar fi putut aduce Avraam închinare cuiva care nu se născuse? Oare nu când a crezut în El? Şi când a crezut? Oare nu când a fost chemat? Şi care este împrejurarea când Scriptura spune că el şi-a dat seama că se află în faţa lui Dumnezeu? Iar ucenicii când I s-au închinat? Oare nu când a văzut făptura supunându-I-se? Faptul că s-au plecat înaintea Lui e dovadă că şi marea şi vânturile au recunoscut dumnezeirea Lui.

Cunoaşterea izvorăşte din lucrările lui Dumnezeu

Aşadar, cunoaşterea izvorăşte din lucrări, iar din cunoaştere s-a născut închinarea. „Crezi că eu pot face aceasta?“ „Cred, Doamne, şi s-a închinat Lui“. În chipul acesta închinarea urmează credinţei, iar credinţa se întăreşte prin putere. Şi dacă susţii că oricine crede, acela şi cunoaşte, şi anume cunoaşte din ceea ce crede cu adevărat, tot aşa poţi spune şi invers: prin ce cunoşti, prin aceea să crezi. Or, noi cunoaştem pe Dumnezeu după puterea Lui, iar dacă credem în Cel pe Care-L cunoaştem, atunci şi închinarea o aducem tot Celui în Care credem. Care-i mai întâi: cunoaşterea sau credinţa? În orice caz, în ştiinţele omeneşti, noi susţinem că credinţa este cea care precedă cunoaşterea, pe când în domeniul teologiei creştine, chiar dacă ar spune cineva că cunoaşterea trebuie să premeargă, noi nu-l contrazicem, dar să fie vorba de o cunoaştere care corespunde puterii de înţelegere a omului. Pentru că în domeniul ştiinţei trebuie mai întâi să crezi că o literă anumită se cheamă „a“, iar dacă înveţi cum se scrie şi cum se pronunţă, atunci vei pricepe şi sensul exact al valorii ei. Când vorbim însă de credinţa în Dumnezeu, ceea ce premerge întâi este ideea despre existenţa lui Dumnezeu, iar aceasta o deducem din lucrurile create. Faptul că Dumnezeu e înţelept, e puternic, e bun şi că are toate celelalte însuşiri îl deducem uşor din comparaţia cu lumea creaturilor, pentru că aşa Îl cunoaştem şi în calitate de stăpân al nostru al tuturor. Şi întrucât Dumnezeu e Ziditorul întregii lumi, iar noi facem parte din lume, urmează că Dumnezeu e şi Creatorul nostru. Acestei cunoaşteri îi urmează apoi credinţa, iar din această credinţă izvorăşte închinarea.

Acum, însă, întrucât cuvântul „cunoaştere“ are multe semnificaţii, cei ce batjocoresc pe oamenii mai simpli şi fac paradă din cuvintele mai puţin obişnuite, punând tot felul de întrebări, sunt asemenea celor ce fac exhibiţii prin teatre, aruncând în sus pietre şi prinzându-le una după alta. Pentru că, dacă cuvântul „cunoaştere“ are multe referinţe atât la număr, la mărime, cât şi la felul existenţei, la timpul producerii ori la esenţa lor, acei oameni concentrează totul într-o întrebare şi ne presează să mărturisim care-i fiinţa în sine, iar când văd că noi nu ne pripim să le răspundem, ne ştampilează cu învinuirea ruşinoasă a lipsei de evlavie.

Cunoaştem despre Dumnezeu atâta cât se poate cunoaşte

Ceea ce, însă, mărturisim este faptul că noi cunoaştem despre Dumnezeu atâta cât se poate cunoaşte, dar că e cu neputinţă să ştim ceea ce trece dincolo de puterea noastră de judecată. Aşa încât, dacă mă întrebi ce-i nisipul şi eu voi răspunde că ştiu, atunci desigur că vei râde de mine dacă ai cere să-ţi spun îndată şi câte fire de nisip sunt, pentru că prima ta întrebare s-a referit la aspectul sub care se prezintă nisipul, pe câtă vreme cealaltă întrebare era în legătură cu numărul firicelelor de nisip. Această sofismă seamănă cu ceea ce întreba cineva în felul acesta: „Cunoşti pe Timotei?“ Ei bine, dacă-l cunoşti, atunci îi cunoşti şi firea, căci doar ai recunoscut că-l cunoşti. În realitate, eu pot spune şi că-l cunosc şi că nu-l cunosc pe Timotei, dar în amândouă aceste feluri cunoaşterea mea e diferită. Căci felul în care-l cunosc nu-i acelaşi cu felul în care nu-l cunosc, ci unul e aspectul sub care pot spune că-l cunosc şi cu totul altul e cel sub care nu-l cunosc. Cu alte cuvinte, pe Timotei îl cunosc numai după înfăţişare şi după alte note similare, fiinţa lui lăuntrică însă n-o cunosc. Căci, la urma urmei, tot în acelaşi fel spun că şi pe mine într-un fel mă cunosc, dar în alt fel nu.

Aşadar, după cum am spus, cunoaşterea e un cuvânt cu multe înţelesuri. El conţine şi cunoaşterea Creatorului şi explicarea minunilor Lui, respectarea poruncilor Lui şi strânsa comuniune cu El. Dar aceşti oameni nu pot avea astfel de pretenţii, ei mărginesc cuvântul „cunoaştere“ numai la o singură semnificaţie, aceea de cugetare asupra fiinţei lui Dumnezeu.

Or, iată cum grăieşte Scriptura: „Aşază-le toate spre mărturie acolo unde Mă voi arăta ţie“. Nu crezi oare că „Mă voi arăta“ vrea să spună „Îmi voi descoperi fiinţa Mea“? Sau „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi“ - dacă fiinţa celor care sunt ai Săi o cunoaşte, oare pe a celor fără de lege n-o cunoaşte? Iar cuvintele „Se va arăta Domnul din locaşul Său cel sfânt“ vrea să însemne că li Se va descoperi celor ce se închină Lui. Iar aceea că „a cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Săi“ însemnea că i-a primit între casnicii Săi pentru faptele lor bune. (Texte selectate din Sfântul Vasile cel Mare, Corespondenţa, în col. PSB, vol. 12, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R.)