Cine se poate ruga neîncetat?

Îndemnuri biblice precum „Rugaţi-vă neîncetat!“ sau „Lăudaţi pe Domnul în toată vremea!“ ar putea crea impresia că scopul vieţii creştine este unul eminamente contemplativ. Dacă luăm în considerare parabolele al căror mesaj poate fi sintetizat în îndemnul „Privegheaţi!“, atunci avem o confirmare în plus a faptului că idealul vieţii creştine este unul exprimat prin starea de veghe întru lauda lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, nici unul dintre preceptele amintite nu ignoră latura activă şi permanent alertă a vieţii cotidiene. Sfântul Vasile cel Mare, într-unul dintre comentariile sale la Psalmi, din care prezentăm în continuare un fragment, nu neagă importanţa vieţii active. Dimpotrivă, el consideră că lauda adusă lui Dumnezeu poate deveni o permanenţă interioară, o a doua natură care, păstrată şi cultivată, poate coexista cu tumultul, uneori necruţător, al vieţii. În acest fel, spune marele părinte şi teolog capadocian, „dreptul, fie de mănâncă, fie de bea, pe toate le face spre slava lui Dumnezeu“.

Când spune că Îl va lăuda pe Domnul pururea, proorocul David pare că făgăduieşte un lucru imposibil. Cum se poate ca lauda lui Dumnezeu să fie pururea în gura omului? Căci, când grăieşte vorbe obişnuite şi lumeşti, nu are lauda lui Dumnezeu în gura lui. Când doarme, tace negreşit. Iar când mănâncă şi bea, cum va scoate gura lui laudă?

Faţă de acestea spunem că este şi o gură spirituală, a omului dinăuntru, cu care omul se hrăneşte, participând la Cuvântul vieţii, Care este pâinea pogorâtă din cer. Despre gura aceea spune şi profetul: „Deschis-am gura mea şi am tras duh“ (Psalm 118, 131); iar Domnul ne îndeamnă să avem deschisă gura, ca să primim mai din belşug hrana adevărului, căci zice: „Lărgeşte gura şi o voi umple!“.

Se poate, dar, să se numească laudă a lui Dumnezeu ideea despre Dumnezeu care este continuă în suflet, care este întipărită o dată pentru totdeauna şi este oarecum pecetluită în partea conducătoare a sufletului. Se poate, după cum sfătuieşte apostolul, ca omul vrednic să le facă pe toate spre slava lui Dumnezeu, încât orice faptă, orice cuvânt şi orice lucrare intelectuală să aibă în ea puterea laudei? Căci dreptul, fie de mănâncă, fie de bea, pe toate le face spre slava lui Dumnezeu. Unul ca acesta doarme, dar inima lui veghează. Căci, în cele mai multe cazuri, majoritatea închipuirilor din timpul somnului sunt ecouri ale gândirii din timpul zilei. „Întru Domnul se va lăuda sufletul meu“.

„Nimeni, spune David, să nu mă laude că am scăpat de primejdii datorită gândului meu! Că mântuirea nu-i nici în puterea omului, nici în înţelepciunea lui, ci în harul lui Dumnezeu“. „Să nu se laude, spune Scriptura, cel bogat cu bogăţia lui, nici cel înţelept cu înţelepciunea lui, nici cel tare cu tăria lui, ci în aceasta să se laude cel ce se laudă - în a înţelege şi a cunoaşte pe Domnul Dumnezeul lui“ (Ieremia 9, 22,23).

„Cea mai mare dintre virtuţi este blândeţea“

Uită-te acum cum apostolul laudă pe împreună-lucrătorii Evangheliei: „Care este împreună rob şi slujitor al vostru în Domnul“ (Coloseni 4, 7). Dacă cineva se laudă cu frumuseţea trupului sau cu strălucirea părinţilor, atunci sufletul lui nu se laudă în Domnul; unul ca acesta se laudă cu deşertăciuni. Nu au ceva vrednic de laudă nici cei care practică artele medii: conducătorii, doctorii, oratorii sau arhitecţii, care construiesc cetăţi, sau piramide, sau labirinturi, sau alte construcţii costisitoare sau construcţii colosale de clădiri. Cei care se laudă cu acestea n-au sufletul lor în Domnul. Ne este de ajuns nouă pentru orice altă vrednicie că ne numim robi ai unui Stăpân ca Acesta. Oare nu se va lăuda tare unul care slujeşte împăratului, pentru că a fost pus în acea treaptă de slujire? Dar cel care a fost învrednicit să slujească lui Dumnezeu va căuta, oare, laudele sale în altă parte, ca şi cum nu i-ar fi de ajuns invocarea Domnului pentru a covârşi orice slavă şi strălucire? Deci, „întru Domnul se va lăuda sufletul meu. Să audă cei blânzi şi să se veselească“ (Psalm 33, 2), „pentru că fără de război, spune David, am dobândit mântuirea, numai pentru că mi s-a schimbat faţa, fiind înşelaţi duşmanii mei prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu. Să audă cei blânzi că este cu putinţă ca şi cei ce stau liniştiţi să ridice trofee şi să fie declaraţi biruitori; şi să se veselească, fiind întăriţi prin exemplul meu de puterea blândeţii. Am luat acest har de la Dumnezeu pentru că am fost blând“. „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui!“.

Cea mai mare dintre virtuţi este blândeţea; de aceea a şi fost pusă între fericiri: „Fericiţi cei blânzi, spune Domnul, că aceia vor moşteni pământul“. Că pământul acela, Ierusalimul cel ceresc, nu este prada de război a celor ce luptă, ci moştenire pe care o primesc bărbaţii îndelung răbdători şi blânzi. Cuvintele „să audă cei blânzi“ sunt la fel ca şi cuvintele „ucenicii lui Hristos“. Poate că David a voit ca, în chip profetic, să ajungă până la noi minunea binefacerii pe care a făcut-o Dumnezeu cu el. Să audă de această binefacere şi cei care, după multe generaţii, au să ajungă ucenici ai lui Hristos! Pe aceştia i-a numit „blânzi“; lor le-a spus Domnul: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima“. Sunt numiţi „blânzi“ cei cu moravurile potolite, cei slobozi de orice patimă, pentru că nu au în sufletele lor nici o tulburare. De aceea, Scriptura mărturiseşte despre Moise că a fost mai blând decât toţi oamenii de pe pământ.

„Măriţi pe Domnul împreună cu mine“

Spre slăvirea Domnului, psalmistul ia un cor potrivit lui. „Nimeni din cei care fac tulburări, spune David, nici din cei zgomotoşi, nici din cei care-şi aţâţă sufletul cu patimile trupului să nu se amestece cu mine, ci voi cei blânzi, voi care aţi făcut sufletul vostru tare şi statornic, voi care aţi scuturat de pe voi trândăvia şi somnolenţa pentru împlinirea îndatoririlor, voi măriţi pe Domnul împreună cu mine“.

Măreşte pe Domnul cel care rabdă încercările pentru buna credinţă cu mintea trează, cu gând înalt şi slobod. Mai măreşte apoi pe Domnul cel care priveşte cu suflet mare şi cu gânduri adânci măreţiile creaţiei, ca din măreţia şi frumuseţea creaturilor să contemple pe Creatorul lor. Cu cât vei căuta să adânceşti mai mult raţiunile pentru care au fost făcute existenţele şi raţiunile după care se conduc, cu atât mai mult vei contempla măreţia Domnului; şi, pe cât îţi va sta în putinţă, vei mări pe Domnul. Dar pentru că o singură minte şi cercetarea unui singur om nu sunt îndestulătoare să înţeleagă cât de puţin măreţiile lui Dumnezeu, psalmistul ia pe toţi blânzii pentru săvârşirea îndeobşte a acestei lucrări. Că trebuie să ne scăpăm cu totul de zgomotele din afară şi să facem linişte desăvârşită în locul cel tainic de sfat al inimii, pentru ca aşa să contemplăm adevărul.

Ascultă pe cel care-şi mărturiseşte păcatul! Ce spune acela? „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu“. Dar tulbură ochiul sufletului nu numai mânia, ci şi pofta, laşitatea şi invidia; şi, pe scurt, toate patimile zăpăcesc şi tulbură vederea clară a sufletului. După cum cu ochii tulburi nu putem vedea clar cele din jurul nostru, tot aşa, nici cu o inimă tulburată nu putem ajunge la înţelegerea adevărului. Trebuie să te îndepărtezi de lucrurile din lume şi să nu introduci în sufletul tău gânduri străine nici cu ochii, nici cu urechile, nici cu vreun alt simţ. Luptele pe care le dau gândurile cele trupeşti umplu cele dinăuntru ale omului cu zgomote netăcute şi cu răscoale nepotolite.

Proorocul David spune: „Aceasta s-o audă cei blânzi, că în acel timp greu, când toată mânia celor ce mă urau era pornită împotriva mea, când orice mână era înarmată asupra mea, când eram gol şi neînarmat şi mă aşteptam la orice chin din partea duşmanilor mei, atunci nu mi-am tulburat gândurile cu teama, nu mi-am îndepărtat inima de Dumnezeu, nu m-am deznădăjduit de mântuirea mea, ci am căutat pe Domnul. Nu L-am căutat aşa de mântuială, nu mi-am pus o nădejde trecătoare în El, ci L-am căutat cu stăruinţă. Da, L-am căutat cu stăruinţă, pentru că mai mult spun aceste cuvinte decât cuvintele «L-am căutat», după cum mai mult spune «cercetare stăruitoare» decât «cercetare»“. David, prin cuvintele „căutare stăruitoare“ arată liniştea şi netulburarea sufletului său. (Texte selectate din Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în volumul Scrieri, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986)