Credinţă şi sinceritate în actul pedagogic

Când ne referim la credinţă, bineînţeles că o percepem ca legătura între profesor şi Dumnezeu. Dar ea poate fi privită şi ca o credinţă a profesorului ateu sau necreştin (deşi astfel de profesori, cel puţin la noi în ţară, până la fenomenul Emil Moise, erau o raritate chiar pe timpul comunismului) în ceea ce profesează, în actul educaţiei şi valorilor ştiinţei. Nu există profesor fără de credinţă. Chiar dacă cineva afirmă sus şi tare că „nu crede în nimic“ şi tot putem spune că respectivul crede în ceva, inclusiv în acel „nimic“.

Asemenea tuturor manifestărilor umane, şi credinţa poate fi mai mult sau mai puţin autentică. Nu toţi profesorii au o dotare naturală în trăirea fenomenului religios. Or, pentru eficienţa modelării copilului, realitatea sentimentului religios trebuie să fie prima armă a educatorului. Nu poţi să faci pe altul să creadă, fără ca tu însuţi să crezi. Respectul faţă de fenomenul religios sau chiar nereligios cere educatorului, chiar în cazul când simţământul lui nu este total şi năvalnic şi nu ajunge să-l înalţe la clipe de transfigurare, să se ferească de a suplini această lipsă printr-o gestică şi o inflexiune a vocii, care fac din el un actor şi nu un mesager al ştiinţei.

Ascuţimea de observaţii a copilului remarcă uşor cabotinismul şi nesinceritatea celor care vor să facă educaţia. Faptul acesta compromite nu numai educatorul, dar şi însuşi obiectul. Mai mult chiar, copiii trebuie să deprindă naturaleţea, care este obiectivarea firească a sincerităţii.

În plus, se ştie prea bine că nici o profesiune nu poate fi exercitată fără ca cel ce profesează adevărurile să nu creadă cu sinceritate în ele. Se înţelege că sinceritatea este unul dintre pilonii corpului social. Dealtminteri, este de neimaginat că un om poate să creadă sincer în Dumnezeu fără ca sinceritatea să fie una din trăsăturile care îl caracterizează.

Credinţa prezintă însă şi un aspect social şi naţional. Legătura noastră cu credinţa strămoşească are consecinţe fericite, nu numai pe planul înţelegerii şi pacificării interne a ţării, dar constituie şi un zid de apărare împotriva primejdiilor dinafară. Se ştie bine că apelul românilor la ajutorul lui Dumnezeu i-a ajutat să-şi apere glia şi fiinţa etnică. Pentru că am fost un popor credincios, am rezistat tuturor vicisitudinilor. Duşmanii au încercat să ne îngenuncheze şi să ne stăpânească, dar credinţa noastră ne-a înmulţit puterile şi am rezistat cu fruntea sus.

Această credinţă în dreptatea neamului trebuie insuflată şi copiilor. Ea îi va ajuta mai târziu să-şi apere glia şi valorile spirituale.

Dar există o primejdie mai mare decât aceea care ia chipul unei invazii de dincolo de hotare. Această primejdie o reprezintă duşmanul dinlăuntru, care transformă arma ucigătoare de trupuri într-o armă care lucrează tăcut, dar ucide sufletul. Împotriva acestei arme trebuie ca profesorul să pregătească cu precădere sufletul omului încă de la vârsta când acesta se află pe băncile şcolii. Faţă de rătăcirile care denaturează educaţia creştină şi socială adevărată, trebuie să modelăm sufletul copilului, întărindu-i şi luminându-i credinţa în Dumnezeu.

Două elemente au concurat la păstrarea fiinţei naţionale: limba română şi credinţa ortodoxă. Iar dacă această credinţă ne-a apărat aproape două milenii, să fim siguri că ea ne va apăra şi de aici înainte.