Cu aripi slabe și vlăguite

Una dintre cele mai poetice povestiri din Pateric se găsește la avva Ioan cel Pitic. Bătrânul povestește despre un monah care a avut o descoperire în stare de extaz. După modelul Sfântului Apostol Pavel, putem foarte bine presupune că cel căruia i s-a făcut această descoperire a fost însuși avva, dar din discreție și delicatețe a pus întreaga scenă pe seama unui monah oarecare. Așadar, „a văzut trei monahi stând pe țărmul mării. Dinspre țărmul celălalt a venit un glas zicându-le: «Luați aripi de foc și veniți la mine». Doi dintre ei au făcut întocmai și au zburat spre celălalt țărm, în timp ce al treilea a rămas pe loc și a început să plângă și să strige. În cele din urmă i s-au dat și lui aripi, dar nu de foc, ci slabe și vlăguite. Tot cădea în valuri și se ridica și cu multe chinuri a reușit să ajungă până la țărm”. Concluzia monahului, la capătul descrierii acestei viziuni, este devastatoare: „Așa este și generația noastră: zboară nu cu aripi de foc, ci cu aripi slabe și vlăguite”.

Pentru Părinții ascetici lumea în care trăim este într-o permanentă degradare. De la o generație la alta, harul se împuținează și intensitatea trăirii scade. Aripile de foc sunt la fel de îndepărtate cum e carul de foc care l-a ridicat la cer pe Sfântul Ilie. Celor de azi le-au rămas doar plânsul, strigătele și eforturile până la marginea deznădejdii. Aici pare-se că se află soluția.

Dacă ne îndepărtăm puțin de cuvântul avvei Ioan și încercăm să aruncăm o privire mai largă, o să vedem în istoria spiritualității creștine cum izbucnesc, din loc în loc, centre duhovnicești și personalități incandescente, care pun totul în mișcare. Sunt ca niște erupții vulcanice: imposibil de trecut cu vederea, cu consecințe pe termen lung, uneori veșnice. Și tot ca niște vulcani se sting. Se transformă în școli sau în curente duhovnicești. Cenușa vulcanică produce un sol fertil. Marile personalități duhovnicești ajung să influențeze continente și generații întregi, chiar dacă forța trăirii lor nu mai este egalată decât, poate, într-o altă generație, într-un alt colț al lumii.

Biserica a știut mereu să prețuiască personalitățile excepționale și să păstreze memoria locurilor semnificative. Pustiul egiptean este unul dintre aceste locuri, la fel cum a fost deșertul Gazei sau pustiul Sinaiului. Toate au fost la vremea lor centre cu o imensă forță de iradiere, dar care s-au stins treptat. Probabil că nu exagerez când zic că astăzi Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de la Essex, din Anglia, este în aceeași situație. Explozia spirituală reprezentată de prezența părintelui Sofronie Saharov își arată în continuare roadele. Perspectiva este însă aceeași, focul care se transmite de la o generație la alta pâlpâie tot mai stins.

Evreii au o poveste similară. Se spune că într-o comunitate, în vremurile de demult, când se ivea o problemă, rabinul mergea într-un loc anume din pădure, aprindea un foc și zicea o rugăciune. Problema se rezolva. De la o generație la alta oamenii au uitat locul, nu au mai știut să facă focul și, în cele din urmă, nu și-au mai amintit nici măcar cuvintele rugăciunii. Un singur lucru mai făceau: își povesteau unii altora despre ce făceau rabinii de oarecând. Istoria se încheie cu următoarea frază: „Dar și atât era bine”. E bine și că ne amintim. E măsura gene­rațiilor noastre. E ceea ce facem și noi, plini de admirație pentru aripile de foc ale Părinților, în vreme ce facem eforturi să mergem înainte cu aripile slabe și vlăguite.