Cult şi cultură (5)

- Enciclopedia lui Ivan Evseev e cu adevărat spectaculoasă când explorează simbolurile integratoare, cele comune culturilor şi religiilor -

Iată doar două exemple dintre zecile pe care le identifică Ivan Evseev. Macaveiul: „Este o sărbătoare din calendarul poporului român, care cade în ziua de 1 august, precum şi personificarea acestei sărbători într-o fiinţă mitică având un profil nu prea bine conturat: „Prin Bucovina se credea că acest Macavei are 7 capete iscusite, dar că păgânii, cu toată înţelepciunea sa, l-au ars în cuptor de viu“ (T. Pamfile, „Sărbătorile de toamnă“, 2). Ziua Macaveiului (Macaveilor, Macavei) se mai numeşte şi Ziua Crucii de vară, deoarece Biserica prăznuieşte scoaterea lemnelor onorate şi de viaţă făcătoare ale Sfintei Cruci: este vorba de obiceiul instituit de Biserica din Constantinopol de a scoate în această zi Sfânta Cruce pe străzile oraşului, în vederea preîntâmpinării molimelor şi a incendiilor, frecvente în această perioadă a verii. În creştinismul european se obişnuia ca, după liturghie, să se sfinţească apa, aşa cum se practică şi la noi în Bucovina şi Moldova, unde agheasma este folosită la stropirea pomilor şi legumelor împotriva insectelor şi viermilor vătămători.

Dar numele de Macavei vine de la faptul că tot în această zi se comemorează cei şapte fraţi Macabei, fiii Salomoniei şi ucenicii lui Eleazar, care au condus revolta poporului evreu împotriva asupririi regelui asirian Antioh Epifan (în anul 167 î.d.Hr.). Etimologia populară a legat însă această sărbătoare de cuvântul mac - plantă asociată zeilor cerului şi cultului morţilor. De aceea, de Macavei se culegea macul, care se sfinţea la biserică „pentru a nu face viermi“. Cu această ocazie „unii sfinţesc flori, buruieni şi spice, care apoi sunt bune la scăldătorile şi băile oamenilor bolnavi; spicele îmblătite sunt bune de sămânţă, de semănat“. Datinile şi credinţele legate de această zi atestă caracterul tranzitoriu al perioadei specifice schimbării ciclurilor sezoniere. Într-adevăr, Macaveiul, serbat, după vechiul calendar, la 14 august, marca trecerea de la vară la toamnă, mai ales că peste patru zile urma sărbătoarea Probajne (Prebrejenie Schimbarea la Faţă), percepută în popor drept o modificare în starea naturii. Impresia unui nou ciclu calendaristic era menţinută şi de faptul că în ziua Macaveilor (1 august) începea postul Adormirii Maicii Domnului. Sărbătoarea Macaveiului şi datinile care o însoţesc relevă suprapunerea a trei sisteme de credinţe: un strat creştin, unul ţinând de calendarul lunar (concretizat în cultul ursului) şi altul aparţinând cultului şi calendarului solar“ ce transpare în simbolurile cerbului, albinei, macului şi spicelor de grâu, relevante în ritualistica şi simbolica acestei zile“.

Grifonul: „Fiinţă mitologică hibridă având cap, aripi şi gheare de vultur şi trup de leu care simbolizează Soarele şi stăpânirea asupra aerului şi pământului. Acest simbol zoomorf de veche tradiţie a apărut în ţările Orientului Mijlociu şi a început să se răspândească în toată zona mediteraneană în mileniul al II-lea înaintea erei noastre. Vechii evrei îl interpretau drept emblemă a Persiei şi a religiei zoroastre, dominată de ideea luptei dintre bine şi rău. În Creta efigiile grifonului erau aşezate la intrarea palatelor, deoarece i se atribuiau funcţii benefice şi protectoare. Ca simbol al forţei conjugate, a pământului, aerului şi soarelui, începând cu Ramses al II-lea, grifonul devine epitet şi emblemă a faraonilor egipteni (Claire Lalouette, „Civilizaţia Egiptului antic“). În Grecia antică a fost interpretat ca simbol al vieţii veşnice şi al protecţiei, fiind consacrat lui Apollo Hiperboreanul. După miturile şi legendele grecilor, grifonii păzeau comorile de aur din pustiul Sciţiei, din Etiopia sau din India de lăcomia arismaspilor - oameni cu un singur ochi. Grifonii mai erau asociaţi şi lui Dyonisos căruia îi păzeau craterul cu vin. Imaginea grifonului va fi preluată în iconografia creştină. În arta bizantină întâlnim motivul luptei grifonului cu un şarpe, drept alegorie a înfruntării dintre bine şi rău. Mai semnifică vigilenţa şi înţelepciunea. Un chivot din secolul al XII-lea din tezaurul bisericii San Marco din Veneţia are reprezentate alegoriile curajului, semnificat printr-un leu, şi ale inteligenţei, simbolizată printr-un grifon. Începând cu secolul al XlV-lea, imaginea grifonului e folosită şi ca emblemă a naturii duble din fiinţa lui Hristos (divină şi umană) şi ca simbol al învierii sale, datorită asociaţiei cu soarele. Pe teritoriul românesc, cele mai vechi imagini ale acestui animal fabulos datează din secolul al IV-lea î.e.n., fiind preluate din repertoriul formelor zoomorfe iraniene (tezaurele de la Agighiol sau Băiceni). În ceramica grecească locală e prezent motivul luptei grifonilor cu arismaspii. Grifonul poate fi întâlnit şi în arta bisericească medievală din România“.