Cum devenim noi înşine biserici?

Pentru un creştin, lumea nu se epuizează în finalitatea ei imediată. Sensul acesteia nu este limitat la aparenţa sau utilitatea proximă a obiectelor care o compun. Ea este expresia voinţei şi a prezenţei perpetue a Celui care, potrivit sfatului Său veşnic, a adus la viaţă întreaga creaţie.

Teologul ortodox Paul Evdokimov evocă într-una din lucrările sale, din care prezentăm în continuare un fragment, câteva din modurile concrete în care adevărata identitate a lumii poate fi descifrată şi contemplată de creştini. Împărtăşindu-se din prea-plinul haric al Sfintelor Taine, credinciosul are şansa de a străbate opacitatea superficială a lumii. Astfel, el poate descoperi şi contempla frumuseţea originară şi sensul creaţiei, de călăuză şi mărturie a iubirii divine.

Creştinii - spunea Sfântul Pavel - „Îl preaslăvesc pe Dumnezeu în trupul lor“ (I Cor. 6, 11-20): „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi“ (I Cor. 10, 31). Există, aşadar, un nou tip, s-ar putea spune un „stil evanghelic“, de a face chiar şi lucrurile zilnice cele mai obişnuite. Ţăranul de pe câmp, savantul care studiază structura atomului îşi pot purifica gesturile şi privirile prin rugăciune, căci materia cu care au de-a face este şi ea „făptură nouă“: şi aşa este datorita atitudinii schimbate a omului, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu“ (Rom. 8, 18-23). Aşteptare anxioasă a naturii care se întinde, asemenea unei priviri, de jos în sus, „precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânului ei“ (Psalm 122, 2). Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.

Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii; El a preschimbat stavila în „trecere“ pascală, „prefăcând moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii“. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa, dar sfântul opreşte ciclul lor steril, îndreptându-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale. Parabola biblică - mashal - ne introduce admirabil în lumea înnoită a lui Dumnezeu: semănătorul miroase a pământ reavăn, femeia pune drojdia în aluat; alteori întâlnim bobul de grâu, viţa-de-vie sau smochinul. Lumea sensibilă ne iniţiază în cele mai adânci mistere ale creaţiei divine.

Biserica este noul paradis în care Duhul Sfânt face din Sfintele Taine nişte „arbori ai vieţii“

Folosind lucrurile acestei lumi şi arătându-le destinaţia, Liturghia operează o de-profanare, o de-vulgarizare a fiinţei cosmice. Prin irumperea puterilor transcendente, Liturghia „străpunge opacitatea lumii închise, învăţându-ne că toate au o finalitate liturgică: pământul primeşte trupul Domnului, piatra astupă taina mormântului Său înainte de a fi răsturnată de îngeri în faţa mironosiţelor, lemnul Crucii devine Arbore al Vieţii, ziua ne aminteşte lumina Schimbării la Faţă a Domnului, grâul şi vinul converg în sfinţirea darurilor euharistice „spre vindecarea trupului şi a sufletului“, măslinul produce uleiul mirungerii, iar apa izvorăşte din baptisterii, pregătită fiind pentru lavacrum - baia regeneratoare a vieţii veşnice. Toate ne vorbesc despre întrupare şi totul se desăvârşeşte în Domnul. Liturghia integrează acţiunile cele mai elementare ale vieţii: a mânca, a bea, a te spăla, a vorbi, a tace, a te împărtăşi, a trăi şi în sfârşit a muri pentru înviere. Ea restituie acestor acţiuni sensul şi adevărata lor destinaţie: aceea de a fi pietre din Templul cosmic al slavei lui Dumnezeu. Psalmii descriu un fel de dans sacru în care „munţii tresaltă ca berbecii, iar colinele se mlădie precum mieii“: e aspiraţia secretă a oricărei fiinţe dornice să-şi cânte Creatorul.

Sfântul Ambrozie le arată catehumenilor pericolul de a dispreţui Sfintele Taine, sub pretextul că ele se folosesc de o materie obişnuită. În realitate, lucrările dumnezeieşti nu sunt perceptibile, ci doar însemnate în sfera vizibilului“. Pentru Părinţi, Biserica este noul paradis în care Duhul Sfânt face din Sfintele Taine nişte „arbori ai vieţii“ şi unde stăpânirea sfinţilor asupra cosmosului este în chip misterios restaurată. Prin Taine, vechea natură se eliberează şi, umbrită de Duh, se pregăteşte pentru o altă germinaţie, adică pentru renaşterea împărăţiei ca „pământ nou“, aşa după cum tot ea născuse - în Fecioara Maria - firea Noului Adam.

Părinţii ne spun că monahii sunt pur şi simplu cei care iau în serios mântuirea lumii, care merg până la capătul credinţei, bine ştiind că aceasta este capabilă, aşa cum spune Evanghelia, să mute munţii. După aceiaşi Părinţi, orice credincios poate deveni un „monah interiorizat“, care - fie că este căsătorit sau celibatar -, găseşte echivalentul exact al voturilor monahale în toate împrejurările vieţii sale personale. În acest caz, simpla lui existenţă, prezenţa lui singură, dar deplină, reprezintă deja un scandal pentru conformismul unei lumi aşezate, constituind o mărturie care izbăveşte de plictisul şi mediocritatea vieţii curente.

Un om înnoit este, înainte de orice, un om al rugăciunii, o fiinţă liturgică: omul care cântă Sanctus, cel care îşi rezumă viaţa prin cuvântul psalmistului: „Îl preaslăvesc pe Dumnezeu atât cât sunt viu“. În acest context, credincioşii care nu pot avea o viaţă liturgică regulată pot să devină ei înşişi biserici, prelungind Liturghia în viaţa lor zilnică; ei trebuie să-şi transforme existenţa în slujire, să arate celor necredincioşi un chip luminat de surâsul liturgic şi să asculte tăcerea Cuvântului pentru a-L face mai puternic decât vorbele compromise.

O asemenea prezenţă „liturgică“ sfinţeşte orice parte a lumii şi contribuie la adevărata pace, despre care vorbeşte Evanghelia. Rugăciunea unui asemenea om înnoit se răsfrânge peste ziua de mâine, peste fructele pământului, peste efortul savantului şi peste osteneala fiecărui om. În uriaşa catedrală care este universul lui Dumnezeu, omul - preot al vieţii sale, muncitor sau învăţat - face din întreaga omenire o ofrandă, o doxologie, un cântec.

Lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală

Părinţii Bisericii spun că orice credincios este, în felul său, un „bărbat apostolic“. Credinţa lui corespunde textului de la sfârşitul Evangheliei după Marcu, aparţinând „celui care calcă peste şerpi, vindecă orice boală, mută munţii şi învie morţii, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu“ (Marcu 16, 17-18). Doar să trăiască cu simplitate plenitudinea credinţei şi să nu se îndepărteze de la ţinta sa. Da! Trebuie spus, şi iarăşi spus fără încetare, că această vocaţie nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare faţă de cel mai direct şi realist înţeles al Evangheliei. Şi nu e vorba nici de marii sfinţi, nici de aleşii speciali. Toate aceste fapte amintind măreţia unor minuni stau la îndemâna credinţei noastre, iar chemarea lui Dumnezeu - a cărei putere sporeşte prin slăbiciunea noastră - se adresează fiecăruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotărârea imediată şi fermă a spiritului nostru, de credinţa noastră care spune cu smerită simplitate DA, urmându-L cu voioşie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil şi se vor putea face minuni.

E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atât de severi precum Sfinţii Isaac Sirul şi Ioan Scărarul spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; pentru Kierkegaard, „trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el“. E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu şi să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.

Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul cel nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul „nebunilor pentru Hristos“ - singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese dintr-un căscat mare cât lumea...

Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de „marea spaimă a secolului al XX-lea“; teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea şi de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Lui în iad. Dumnezeu lasă deoparte logica proprie, căreia îi adaugă - fără a contraria dreptatea - o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei Sale. A fi alt om înseamnă a-L anunţa toată viaţa pe Cel care vine, aflându-Se deja în sinea vestitorului Său. Înseamnă să fii, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, plin de „beţia sobră“ care te îndeamnă să spui oricărui trecător: „Vino şi bea“. Omul înnoit este cel care cântă, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul: „Dragostea Ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-Te...“. (Texte selectate din Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. de Theodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992).