Cum devenim vlăstare de lumină?

În tradiţia creştină a primelor secole, vorbirea despre Dumnezeu, asemenea vorbirii cu Dumnezeu, în rugăciune, avea o dimensiune sacră. Din acest motiv, orice meditaţie sau cugetare la lucrurile divine impunea o pregătire şi o curăţire interioară atât a celui care vorbea, cât şi a ascultătorilor săi. Şi pentru că auditoriul era, de cele mai multe ori, eterogen şi puţin cunoscut, această pregătire sufletească avea loc chiar la începutul cuvântării, când cuviinţa şi evlavia erau invocate de oratorul care urma să vorbească despre măreţia însuşirilor şi a faptelor dumnezeieşti.

În fragmentul care urmează, Sfântul Grigorie de Nazianz, episcop şi teolog creştin din Capadocia (Asia Mică) secolului al IV-lea, îşi pregăteşte ascultătorii pentru cuvântul pe care urmează să-l rostească. Înainte de a le descoperi credincioşilor semnificaţia şi importanţa Tainei Botezului, Sfântul Grigorie, supranumit în tradiţia bisericească „Teologul“, le arată acestora că, atunci când ne apropiem de Lumină, trebuie să fim dispuşi să părăsim orice umbră sau întuneric, pentru a deveni noi înşine lumină desăvârşită.

Ascultaţi deci glasul dumnezeiesc care îmi strigă cu putere mie, celui iniţiat în tainele lui Hristos, şi care iniţiază pe alţii în asemenea lucruri, şi să facă Dumnezeu ca să vă strige şi vouă glasul acesta: „Eu sunt lumina lumii“. Şi, de aceea, „veniţi la El şi vă luminaţi, şi feţele voastre nu se vor ruşina“, de vreme ce-s însemnate cu lumina cea adevărată. Este vremea unei naşteri a noastre din nou; să primim în noi pe Adam cel dintâi! Să nu mai rămânem ceea ce suntem, ci să ne facem ceea ce eram. „Lumina luminează în întuneric“, în viaţa şi în trupul de acum, şi este urmărită de întuneric, dar nu este cuprinsă de el, ci de puterea cea vrăjmaşă, care se aruncă cu neruşinare asupra lui Adam celui văzut, dar dă în el de Dumnezeu şi este biruit de către El, pentru ca noi, lepădând întunericul, să ne apropiem de lumină, apoi să ne facem şi lumină desăvârşită şi vlăstare de lumină desăvârşită. Vedeţi voi harul acestei zile? Vedeţi voi puterea acestei taine? Nu v-aţi ridicat oare de la pământ? Nu v-aţi aşezat sus, adică limpede înălţaţi de glasul şi de meditarea noastră? Şi tot mai bine veţi fi aşezaţi, după ce Cuvântul va fi hărăzit cuvântării mele un drum bun de mers.

Dar, aşa cum ni s-a dat harul ca, odată scăpaţi de rătăcirea superstiţioasă, să fim de partea adevărului şi să slujim Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să ne ridicăm dincolo de creatură, trecând peste toate cele ce sunt sub timp şi sub prima mişcare, la fel ni s-a dat şi harul ca să cunoaştem şi să filosofăm cele despre Dumnezeu şi dumnezeieşti. Şi să filosofăm începând de acolo de unde este mai bine să începem. Şi este mai bine să începem de acolo, de unde ne-a legiuit Solomon: „Început al înţelepciunii, zice el, dobândeşte înţelepciunea“. Şi ce numeşte el început al înţelepciunii? Numeşte frica. Dar aici nu trebuie ca, începând cu contemplaţia, să sfârşim cu frica, fiindcă o contemplaţie fără de frâu ar putea chiar să împingă în prăpastie, ci trebuie ca, stând sub ascultarea fricii şi purificându-ne prin ea, să ne ridicăm în înălţime; căci unde este frică, acolo este păzire de porunci, şi unde este păzire de porunci, acolo este curăţire de carne, de norul acesta adică, care se aşază în faţa sufletului şi nu lasă să se vadă limpede raza cea dumnezeiască; unde este curăţire, acolo este luminare, şi unde este luminare, acolo este împlinire de dor la cei care jinduiesc după lucrurile cele mai mari sau după lucrul cel mai mare, sau mai presus de lucrul mare.

„Cuvântul este de temut pentru cei nevrednici“

De aceea, trebuie ca mai întâi să se cureţe fiecare şi după aceea să se întreţină cu cel curat, dacă nu vrem să păţim ca Israel, care nu a suferit slava feţei lui Moise şi pentru care împrejurare i-a trebuit un văl, sau să păţim şi să zicem ca Manoe: „Femeie, suntem pierduţi, am văzut pe Dumnezeu“, atunci când a fost el întru vedenia lui Dumnezeu, sau să îndepărtăm, ca Petru, pe Iisus din corabie, ca nişte nevrednici de o asemenea vizită. Iar când zic Petru, despre cine vorbesc eu? Vorbesc de acela care a umblat cu picioarele peste valuri. Sau să ne pierdem vremea, ca Pavel, care, mai înainte de a se fi curăţit de gândul prigonirilor, s-a întreţinut cu cel pe care îl prigonea, sau, mai bine zis, cu o luminiţă a luminii celei mari. Sau ca sutaşul: să cerem tămăduire, dar să nu primim în casă pe tămăduitor, dintr-o frică vrednică de laudă. Să zică şi dintre noi careva, câtă vreme nu este încă curăţit, ci este încă sutaş, ca unul care stăpâneşte în răutate peste mulţi şi slujeşte în oastea Cezarului, a stăpânului lumii celor care se târăsc pe pământ: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu“. Iar când va vedea pe Iisus, omul acela, deşi mic după statura lui duhovnicească, ca acel Zaheu, şi când se va fi urcat în sicomor, adică după ce şi-a omorât mădularele pământeşti şi s-a ridicat dincolo de trupul smereniei, atunci să primească la sine Cuvântul şi să audă: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“ şi să primească mântuirea şi să culeagă roadele cele mai desăvârşite, după ce a risipit şi a vărsat întru virtute cele pe care le vămuise întru păcat.

Căci Cuvântul este şi de temut pentru cei nevrednici, din pricina naturii Lui, şi este şi de primit, din pricina bunătăţii Lui, de către cei care s-au pregătit în felul acesta: cei care, după ce au îndepărtat duhul cel necurat şi material al sufletelor şi le-au împodobit şi curăţit cu cunoaşterea, şi nu şi le-au lăsat nici întru lenevire şi nici întru nelucrare, ca nu cumva să fie din nou cuprinse de cele şapte duhuri ale păcatului, în urma mai marii pregătiri a lor, adică tot atâtea duhuri câte s-au numărat şi pentru virtute, căci ceea ce se biruieşte mai cu nevoinţă, aceea este mai de dorit, ci, pe lângă fuga de răutate, făptuiesc şi virtutea, sălăşluind pe Hristos între ei, sau cât mai mult cu putinţă, ca nu cumva puterea cea rea, dând de vreun loc gol, să-l umple din nou cu ea şi cele din urmă să fie mai rele decât cele dintâi, din pricina iureşului de năvală şi a unei tot mai mari întăriri şi greutăţi de luat cu asalt garnizoana.

„Partea de căpetenie a sărbătorii este aducerea-aminte de Dumnezeu“

Şi fiindcă am curăţit priveliştea cu cuvântarea, să filosofăm puţin şi despre sărbătoare, şi să sărbătorim laolaltă cu sufletele dornice de sărbătoare şi de Dumnezeu. Şi cum partea de căpetenie a sărbătorii este aducerea-aminte de Dumnezeu, atunci să ne aducem aminte de El. Căci şi glasul celor ce sărbătoresc acolo unde este lăcaşul tuturor celor ce se veselesc nu cred să fie altceva decât lăudarea şi slăvirea lui Dumnezeu de către cei ce s-au făcut vrednici de petrecerea de acolo.

Şi dacă cuvântarea noastră de acum va cuprinde în ea şi câte ceva din cele spuse şi cu altă împrejurare, să nu se mire nimeni de aceasta, fiindcă nu numai că am să vorbesc despre aceleaşi lucruri, dar voi vorbi fremătând de fiori la limbă, la minte şi la cuget, cum mi se întâmplă ori de câte ori vorbesc despre Dumnezeu, simţământ pe care vi-l doresc şi vouă, simţământ vrednic de laudă şi fericit.

Iar când grăiesc vorba Dumnezeu, străfulgeraţi-vă de unica şi întreita Lui lumină: întreită după însuşiri sau ipostasuri, de îi place cuiva să le mai numească şi aşa, sau persoane, că nu avem să ne certăm unii cu alţii din pricina numirilor, câtă vreme silabele duc la unul şi acelaşi înţeles, iar unică după esenţă, adică după dumnezeire. Căci se despart întru nedespărţire, ca să zic aşa, şi se unesc rămânând despărţite, fiindcă dumnezeirea este una în trei şi cele trei una. Cele surprinse în acestea, aceasta este dumnezeirea, sau, ca să vorbesc tot mai limpede, acestea sunt dumnezeirea. Prisosurile însă şi lipsurile să le lăsăm la o parte, fără să facem unirea amestecare şi despărţirea înstrăinare. Departe de noi atât amestecarea făcută de Sabelie, cât şi despărţirea făcută de Arie, aceste rele diametral opuse şi deopotrivă de nelegiuite. Căci ce folos este, fie să restrângi cu răutate pe Dumnezeu, fie să-L desparţi în părţi neegale între ele?

Cele în legătură cu naşterea Domnului le-am sărbătorit deci mai înainte, atât eu, care conduc sărbătoarea, cât şi voi şi toate cele câte sunt în lume. Am alergat cu steaua şi ne-am închinat cu magii; am fost înconjuraţi de lumină împreună cu păstorii şi am doxologit cu îngerii; am primit în braţe cu Simeon şi am mărturisit împreună cu bătrâna şi evlavioasa Ana, şi har Celui Care a venit întru ale Sale ca un străin, fiindcă a slăvit pe cel străin. Acum are loc un alt lucru al lui Hristos şi o altă taină a Llui. Nu pot să-mi stăpânesc bucuria, mă simt surprins de un fior duhovnicesc şi, aproape ca Ioan, aduc vestea cea bună, deşi nu ca înaintemergător, ci venind din pustie. Hristos Se luminează! Să ne luminăm şi noi împreună cu el! Hristos Se botează! Să ne botezăm şi noi în apă cu El, ca să ne ridicăm împreună cu El! (Texte selectate din Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări Teologice, Editura Herald, Bucureşti, 2008).