Dincoace de moarte

În noul context social, potrivit recomandărilor Departamentului pentru Situații de Urgență privind criza provocată de noul coronavirus, trebuie să ne spălăm pe mâini, să evităm contactul cu obiectele și să stăm, pe cât se poate, la distanță unii de alții. Este recomandabil să nu-i atingem pe ceilalți, dar și să nu ne atingem pe noi înșine, să ne privim propriile mâini ca pe surse de infectare. Interzicerea tactilului semnalează deci pericolul infectării, delimitând însă nu lumea aceasta de cealaltă, ci sănătatea de boală. Este o distanțare premeditată de boală, provocată de frica de moarte.

Dincolo de miza individuală sau familială a evitării îmbolnăvirii, fenomenul este unul social. Ame­nințată e nu doar o persoană sau alta, ci grupuri de vârstă (bătrânii, în primul rând) și chiar societatea în ansamblul ei. Cei afectați sau suspectați de îmbolnăvire sunt imediat izolați complet de restul so­cietății. Delimitarea dintre sănătate și boală devine radicală din cauza caracterului transmisibil al virusului. Ea nu subliniază însă o distanță infinită, abisul dintre două lumi, ci spaima de apropierea inevitabilă, faptul că, oricât ne-am feri, rămânem periculos de aproape unii de alții (și de noi înșine) pentru că ne aflăm, sănătoși și bolnavi, în aceeași lume amenințată. În plus, ea nu este o invitație la comunicarea prin suflete, ci la comunicarea digitală.

După cum spune Marshall McLuhan, mediile de comunicare sunt prelungiri ale simțurilor noastre. Ale simțurilor, nu ale sufletului. Tehnologia digitală include paradoxul maximei apropieri de instrumentul tehnologic, cea tactilă, cu maxima îndepărtare de receptorul comunicării. Ea presupune dezinfectarea prealabilă a gadgeturilor, însă restul se realizează fără riscuri. Tactilitatea nu se pierde așadar, însă este aplicată unui suport tehnologic, care mediază relația de comunicare la distanțe mari. Nu mai atingem oameni, atingem aparate. În condițiile în care nici nu avem voie să-i atingem și ne-am autoizolat, această comunicare devine unica posibilă. Retragerea forțată în mediul privat nu face decât să intensifice comunicarea la distanță, care devine astfel un liant social, unul dintre puținele care mai rămân la îndemână. Noua situație reduce până la excludere prezența fizică în fața celuilalt și transformă identitatea persoanei într-o imagine sau într-o voce, adică în ceva prea puțin material. Prezența socială, esențial corporală, este transformată în imaginea construită de noile media. Această de-materializare face din trupuri avataruri.

În era digitală cuprinsă de pandemie, trupurile se subțiază, își pierd consistența, devenind imaginea din camera de luat vederi. Aceasta este condiția de a rămâne dincoace de moarte.