Editorial: Mai este de lucrat la sentimentul religios

Ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că trăim în „satul mondial“, profeţit în anii ’60 de filosoful Marshall McLuhan. Dezvoltarea uluitoare a tehnologiei informaţiei după 1980, apariţia computerului personal şi a internetului au condus la anularea distanţelor de pe harta planetei. Acum oricine poate recepţiona cu o antenă-satelit orice canal de televiziune de pe planetă sau poate lua legătura cu orice persoană, prin telefon mobil sau prin „net“. A devenit deja un loc comun ca în orice familie să găsim un televizor care primeşte semnal prin „cablu“, plus internet şi telefonie. Ţările mai puţin dezvoltate au un ritm mai lent de cuplare la „satul global“, la fel şi comunităţile mai sărace din ţări care înregistrează ritmuri alerte de dezvoltare, cum este şi România. În câţiva ani, mai mult ca sigur, majoritatea românilor vor avea televizor cu „cablu“, telefon mobil şi computer legat la internet.

Dintr-o ţară comunistă autarhică, în prezent suntem membri ai Uniunii Europene, cu şanse mari de a trece la moneda euro peste 7-8 ani. Dintr-o populaţie obsedată de cozile de la carne, ulei şi pâine, românii au devenit europeni, în doar 20 de ani. Desigur, tipologia „omului nou“, un proiect hidos de inginerie umană, la care se înhămase regimul comunist, încă persistă printre unii concetăţeni, uneori transmis şi la reprezentanţi ai generaţiilor care nu au cunoscut regimul dinainte de 1989 decât din relatarea părinţilor şi bunicilor. Una din caracteristicile „omului nou“ era şi ataşamentul acestuia faţă de valorile materialismului dialectic şi istoric, o găselniţă care excludea, din start, ideea de Dumnezeu şi preamărirea celei ateiste. Nu stăm acum să dovedim cât de subţire era „ateismul“ promovat de comunişti, deşi funcţiona o întreagă industrie propagandistică în acest scop, de la şcoala primară şi până la pensionare.

De aceea, devine explicabil modul în care, în ultima lună, a fost abordată, în mass-media românească, problema alegerii viitorului patriarh al BOR. Nu spune nimeni că despre „chestiuni religioase“ ar fi trebuit să scrie neapărat jurnalişti cu cunoştinţe de teologie, dar nici prezentarea tabloidizantă a subiectului nu pare a fi fost cea mai bună cale. Ceea ce se poate spune cu certitudine este că felul în care a fost tratat „subiectul cu Patriarhia“ a dovedit, încă o dată, că şi în domeniul jurnalismului există personaje care scriu (sau îşi dau cu părerea în talk-showuri) fără să aibă nici o treabă cu Ortodoxia, nici sentimental, nici intelectual. Dacă un practicant budist ar fi venit în România şi ar fi încercat să facă o relatare despre pregătirile pentru alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în mod sigur i-ar fi ieşit un text mult mai onorabil (oricum, nu ar fi fost tendenţios!) decât cele ale concetăţenilor noştri, care se declară ritos, oricând, că sunt ortodocşi şi preocupaţi de soarta Bisericii strămoşeşti ş.a.m.d.

De fapt, jurnaliştii noştri se manifestă nu ca persoane religioase, ci ca duşmani ai oricărei religii (de aici şi antiecumenismul fluturat prin presa românească), propunând în contrapartidă un aşa-zis tradiţionalism manipulat de câţiva agenţi de influenţare - fad, antieuropean, dar pro-estic, care nu foloseşte în nici un caz viitorului ţării, în contextul în care un milion (alte surse spun că trei milioane) de cetăţeni se află în vestul Europei, unde muncesc şi trimit bani în ţară. E uşor de intuit ce imagine ar avea milioanele de români aflaţi în vestul Europei dacă lucrurile ar sta aşa cum ar dori unii: un popor intolerant religios, incapabil de dialog, intrat în sfera de influenţă panslavistă.

Revenind la ateismul unor jurnalişti, vă propun un test: întrebaţi pe oricine se pronunţă cu mare emfază în chestiuni legate de viaţa Bisericii dacă este ortodox. Sută la sută va răspunde că da, este născut ortodox şi chiar practicant. Dacă îl întrebaţi pe respectivul numele parohului bisericii de care aparţine, sigur nu va şti. Va îngăima tot felul de bazaconii, că intră în orice biserică ieşită în cale sau, şi mai grozav, că se duce la cutare mănăstire, unde găseşte o spiritualitate „mai profundă“.

Probabil că în ultimii 17 ani ne-am recuperat sentimentul românesc al fiinţei. Mai este de lucrat la sentimentul religios al fiinţei, unde se înregistrează unele lipsuri. Poate generaţia viitoare ne va da răspunsurile căutate.