Eminescu călugăr?

Jumătatea lui Ghenar ne prilejuieşte aduceri-aminte despre Mihai Eminescu, căci pe 15 ianuarie se împlinesc 165 de ani de la naşterea celui pe care Constantin Noica l-a numit „omul deplin al culturii române“. De aceea se cade să aşternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor, oprindu-ne la unele aspecte legate de viaţa rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o bună măsură la conturarea convingerilor religioase ale poetului căci, prin intermediul lor, a cunoscut rugăciunea şoptită, rânduielile mănăstireşti şi tihna patriarhală a aşezărilor noastre cenobitice.

Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ţinutul Botoşanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca, care provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, şase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidenţiem relaţia specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iuraşcu, şi Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv faţă de părinţi, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică şi bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinţiei Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iuraşcu, Stolnic“. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru“, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăinţă şi îndreptare.

Cât priveşte pe monahii şi monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile şi Ioana Iuraşcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viaţa sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere, încă din anii tinereţii. Din pricina vieţuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informaţii despre el.

Următorul copil al numeroasei familii botoşănene care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obştea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovniceşti, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Aşa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuşi. Fugit de la gimnaziul din Cernăuţi, junele Mihai s-a oploşit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul şcolar“. Tot în chilia monahiei Fevronia, Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim. În 1895, la vârsta de 83 de ani, schimonahia Fevronia Iuraşcu s-a mutat la Domnul.

Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iuraşcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiţia aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deşi cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veşnice pe 20 august 1878, la 57 de ani.

O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orăşeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton. Dovedind o iscusinţă nativă şi pricepere administrativă, înţeleptul Mitropolit Iosif Naniescu a aşezat-o în scaunul stăreţesc al chinoviei botoşănene, preţuindu-i smerenia şi cumsecădenia. A trecut la Domnul prin 1902, fiind şi ea schimonahie.

Pilda vieţuirii celor trei fiice Iuraşcu a urmat-o şi cea de-a patra, Safta; căsătorită iniţial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulţi prunci. După ce copiii crescuseră mari, mistuită de dorul vieţuirii îngereşti, ia încuviinţare de la soţ şi se călugăreşte. Odată cu ea a păşit în mănăstire şi una din fiicele sale, Xenia.

Pentru vieţuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea şi nestinsul dor de Cer, trei dintre mătuşile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia şi Sofia, dar şi monahia Xenia Velisarie au fost trecute în Patericul Românesc.

În fine, ultimul membru al iurăştenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescenţă a intrat în obştea Mănăstirii Coşula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi aşezarea în scaunul stăreţesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iaşi, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronşic.

Cu atâtea rubedenii călugărite, se pare că şi Eminescu, într-un moment al vieţii, ar fi voit să le urmeze pilda. Iată ce-i spunea unui amic de-al său prin 1882: „...ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ“.

O, ce călugăr ar fi fost! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareţ, ce egumen nu şi l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obştea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât şi câţi l-ar fi înţeles.