Europa şi Sfântul Ioan Gură de Rai

Europa este o enigmă care se prelinge pe obrazul istoriei, când lent, când rapid, lăsând urme prin repetabile naşteri: individualităţi şi identităţi, noţiuni şi naţiuni, bunuri şi valori (cult şi cultură, războaie şi împliniri).

Europa nu poate fi definită. Ea nu are limite şi în interiorul ei nu trebuie să existe frontiere. Astăzi, Europa este gândită altfel decât în trecutul îndepărtat sau chiar în cel apropiat. Timp de 27 de veacuri acest cuvânt (poetul Hesiod l-a folosit primul, la sfârşitul secolului al VIII-lea î. Hr.) nu a murit, nu s-a schimbat, n-a fost uitat, n-a fost schilodit, a rămas proaspăt şi viu. Spaţiu şi civilizaţie, om şi popor, sat şi cetate, spirit şi contabilitate, moarte şi viaţă, Europa naşte astăzi europeni, reîncepându-şi istoria.

De la individualitate la identitate

În Antichitate, Europa n-a avut individualitate, născându-se ca o simplă expresie geografică, fără unitate şi fără limite (... dar pământul era nedesluşit şi nemplinit...)

Şi pentru greci, şi pentru romani, cuvântul Europa devine un instrument comod care delimitează un spaţiu. Istoria europeană este străbătută de mai multe încercări de individualizare şi unificare, distingându-se prin respectarea particularităţilor. De la romanitate până la bizantinism; de la Carol cel Mare şi Napoleon Bonaparte până la Republica Cărturarilor, recunoaşterea puterii ducea la libertate în interiorul propriei identităţi. Iată, încercarea de înălţare a individualităţii europene se realizează pe temeliile identităţilor naţionale. Către sfârşitul secolului al XX-lea, apropierea direcţiilor sociale şi culturale, ca mod comun de viaţă pentru populaţiile europene, devine element esenţial al realizării unei identităţi interculturale şi transnaţionale. Astăzi, mai mult ca oricând, se impun dezbateri asupra modului de funcţionare a Europei ca o comunitate de valori. Aici, se observă cel puţin un paralelism, de două ori milenar, între comunitatea creştină şi cea europeană, cea dintâi dovedindu-şi vitalitatea prin transformarea timpului istoric într-un timp duhovnicesc al comuniunii.

De la bunuri la valori, de la noţiuni la naţiuni, de la naţiuni la familie

Creştinismul vine şi zguduie lumea europeană, în primul rând, din temelii, fără a aduce un mod nou de organizare a vieţii sociale. Biserica nu constituie un organism social în Europa, ea este limanul arătării harului, nu ameliorează viaţa, ci transfigurează lumea comunităţilor locale de credincioşi. Biserica nu personalizează legile sau structurile, dar nici nu transformă persoanele în mecanisme.

Europa a înălţat (construit şi reconstruit) şi a distrus bunuri materiale într-un ritm susţinut. Europa a cunoscut elasticitatea noţiunilor de patrimoniu, credinţă, cultură, acestea făcând parte din sacralitatea fiecărei naţiuni. Cele trei noţiuni (din care se nasc altele: aproapele, martirajul, cartea, pacea etc.) se includ şi fiinţează una prin celelalte. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte în acest sens: Dumnezeu dă cu îmbelşugare toate cele ce sunt mai de trebuinţă decât banii, precum aerul, apa, focul, soarele şi toate asemenea acestora. Nu se poate spune că unul se desfătează de raza soarelui mai mult, iar altul mai puţin, că unul mai îmbelşugat aer respiră, iar altul nu, ci toate sunt deopotrivă şi de obşte.

Valorile comune ale Europei

Creştinismul aduce Europei noţiunea de aproapele ca sens al oricărui dialog. Legile societăţii nu reţin acest termen. Şi cine este aproapele meu? - iată întrebarea căreia veacuri de europenism nu i-au putut plămădi un răspuns. Altfel, de unde atâta sânge al martirilor?!

Martirajul este o altă valoare comună europenilor. Importanţa mărturisirii martirice constă în faptul că defineşte coordonatele identităţii personale ca viaţă adevărată, simţitoare, nemincinoasă şi vie, după chipul şi asemănarea adevăratei credinţe. Nu este nimic mai luminos şi mai tare decât adevărul. Acesta şi numai acesta este dătător de libertate. Într-o Europă în care naţionalismul se agaţă de religie pentru a nu se înneca, oamenii se înstrăinează unii de alţii, desacralizează până şi Cuvântul, ajungând o lume de litere care nu se mai pot aduna (naţiunile pot exista în afara oricărui naţionalism).

Întoarcerea la Carte (ca valoare, ca operă salvatoare) este încă un pas pe care Europa nu îl poate neglija. În întreaga ei istorie, Cartea a însemnat lumină, hrană spirituală fără frontiere, care a conferit trăinicie umanului şi l-a înălţat către Dumnezeu. Ce-ar fi fost Europa fără Carte, fără această valoare comună care, sub forma literei, a cultivat darurile duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa,blândeţea, înfrânarea, curăţia.

Pacea (lui Dumnezeu) este o valoare pe care Europa va trebui să o dobândească. În Persoana lui Dumnezeu omul îşi găseşte pacea cu Acesta, cu sine şi cu toată creaţia. Nici bucuria, nici pacea nu izvorăsc din lucrările acestei lumi. S-a văzut cât de limitată şi cât de fragilă a fost pacea Europei. Pacea lui Dumnezeu este desăvârşirea comuniunii personale, iubirii şi jertfei. De aceea, prezenţa ei în viaţa socială clatină pacea convenţională omenească.

Toate drumurile europene trebuie să ducă, iară şi iară, la familie. Comunitatea europeană nu poate exista fără familie, familia nu poate fi durabilă fără credinţă şi dragoste.

Dacă Aristotel spunea pentru prima dată despre europeni că formează naţiuni pline de curaj, dar câteodată sărace în inteligenţă şi îndemânare, aşa încât rămân, în comparaţie cu asiaticii, liberi, lipsindu-le totuşi organizarea politică şi capacitatea de a-şi guverna vecinii, iată că astăzi europenii au ajuns să realizeze o entitate politică, culturală şi, posibil, spirituală. Popoarele care compun Europa acum îşi descoperă apartenenţa comună la aceleaşi valori.

Sfântul Ioan Gură de Aur, „sinteză“ a raiului

Sfântul Ioan Gură de Rai şi-a înmuiat pana de înger în călimara jertfei mântuitoare de pe Golgota pentru a scrie cu Sânge dumnezeiesc Liturghia Cuvântului.

Întreaga lui viaţă, întreaga lui operă, dar mai ales Sfânta-i Liturghie (aceasta neputând fi numită operă) reprezintă Gura de Rai a creştinismului, fără de care am fi uitat cum este să fii om (el spunea că nu este nimic mai onorabil în lume ca omul).

Atâta înţelepciune (pe care mersul vremurilor nu a corupt-o), atâta tinereţe (pe care toate bătrâneţile de până acum n-au irosit-o), atâta frumuseţe (pe care nimeni nu a distrus-o) şi atâta forţă a cuvântului (pe care toate mormintele din lume nu l-au veştejit) nu cred că poţi întâlni decât la toţi exegeţii scripturistici şi la toţi Sfinţii Părinţi adunaţi la un loc, într-un Sfânt Potir al trăirilor şi al cugetărilor creştine.

Sfântul Ioan Gură de Aur este o sinteză a raiului. Cei care doresc să întrezărească raiul trebuie să-l citească pe Sfântul Ioan Gură de Aur, să-l asculte şi să-i urmeze sfaturile.

Sunt decizii care taie cu sabia cerului în trupul de carne, nevrednic, al pământului. Iată doar şapte, luate la întâmplare, câte una pentru fiecare zi a săptămânii:

1. Creştinii sunt învăţătorii şi mântuitorii cetăţii;

2. Condiţia esenţială a fericirii este să poţi a-ţi asculta cu libertate completă impulsurile inimii;

3. Insulta nu aduce suferinţă dacă este suportată în tăcere;

4. Cununa poate fi purtată doar de către cei încercaţi;

5. Să ne întristăm de propriile rele, nu de fericirea altora;

6. A învăţa pe cineva este uşor lucru, a-l face să împlinească ceea ce l-ai învăţat este un lucru de admirat;

7. Smerenie înseamnă: când eşti mare să te micşorezi.

Cel ce a făcut din slujirea Cuvântului o artă creştină ne lasă drept testament semnul egal dintre iubire şi omenie: dacă arta de a vorbi ar dispărea, omenirea n-ar pierde mare lucru, dar, dacă iubirea ar dispărea, nu veţi mai vedea decât amestec şi ură. Fără omenie, viaţa pe pământ ar fi imposibilă.

Peste suflet, uşor se depune păcatul, peste aur, greu se aşterne praful; de aceea ne putem considera contemporanii Sfântului Ioan Gură de Aur: altădată, casele erau biserici, astăzi, biserica a ajuns aproape o simplă casă; altădată, casele nu adăposteau lucruri lumeşti, astăzi, în biserici sunt tot mai puţine lucruri ale cerului şi tot mai multe preocupări ale vieţii publice, - iată ceea ce îmi smulge lacrimi şi mi le va smulge mereu.

Dacă viaţa i-a pus supranumele Gură de Aur, veşnicia întrerupe şirul necontenit de morţi pentru a ni-l transfigura, ca arvună a învierii noastre, în Sfântul Ioan Gură de Rai.

Dintr-o Europă a aproapelui, dintr-o Europă a martirilor, dintr-o Europă a cărţii, dintr-o Europă a păcii şi dintr-o Europă a familiei, - Sfântul Ioan Gură de Rai nu trebuie înlăturat. Altfel, vom avea aceeaşi Europă fără europeni.