Familia brumei

În afară de calendarele bisericeşti, de numele populare ale lunilor anului ne mai aduc aminte diferite texte strict moderne, luate aici de pe internet. Iată câteva, de sezon. Într-un meniu putem citi: „Fel de fel de brumărel“, care ar fi, după alt izvor, „vin de masă roşu demisec“ (există şi un „Brumărel de Vărăşoaia“!) Iar într-un text de publicitate turistică, se datează în spiritul exprimării populare: „Luni, 01 Brumărel 2007“. Nu lipseşte nici numele... fratelui mai mare, descoperit într-un context mai grav; este vorba de numele unei edituri: „Programul lansărilor editurii BRUMAR“.

Până la impunerea în uzul curent a numelor oficiale de astăzi ale lunilor anului, în vorbirea populară şi în cea familiară, pentru lunile friguroase s-au folosit câteva denumiri ce au la bază lat. bruma „timp de iarnă“. Pornind de la descendentul dacoromânesc al acestui cuvânt, brumă, s-au format numele brumar şi brumărel, ca şi compusele brumar cel mic şi brumar cel mare, pentru a numi diferite luni, începând cu septembrie şi terminând cu decembrie.

Mai târziu, probabil când s-au tipărit calendarele, în care numele oficiale, ale limbii literare, apăreau (şi apar şi astăzi) dublate de corespondente populare, s-au produs, treptat, distincţiile de „logicizare“, pe baza unor formule preexistente, din vorbirea populară. Acestea au fost consemnate mai întâi de George Săulescu („Ce este calendariul“, în „Almanah de învăţătură şi petrecere“, Iaşi, 1847) şi au fost cunoscute mai ales prin textul pus în circulaţie de Alecsandri, în nota la balada „Brumărelul“ (1866). De altfel, Săulescu pare să fi fost primul care a sintetizat criteriile acestui sistem denominativ: sunt nume „ce dau românii lunelor... potrivit cu timpurile anului“. Iată explicaţiile lui Săulescu: „(pe) „octombrie, (îl numesc) brumărel (lună) a brumei mici“, iar „(pe) noemvrie brumari ... (a brumei mari...)“. Explicaţia numelui primei luni la Alecsandri este foarte apropiată: „Brumărel este numele lunei lui octomvrie, când încep a cădea brume mici“.

Dar nici unul din cei doi scriitori nu a „inventat“ diminutivul; brumărel apăruse deja într-un text de ştiinţă popularizată, semnat de Ion Ionescu de la Brad, din 1845 („Calendar pentru bunul gospodar“, tipărit la Iaşi, la „Cantora Foaiei Săteşti“): „Semănătura grâului de toamnă se începe a se face la 15 măsălar şi se urmează în vinicer, în brumărel“ (p. 173). La acest autor găsim şi denumirea populară pentru luna noiembrie: „în Brumar săvârşim culesul tuturor roadelor“ (p. 211).

Însă, chiar la Alecsandri, în versurile baladei citate, brumărelul pare a fi o denumire generică pentru timpul friguros, un nume al toamnei personificate, şi tot aşa se prezintă lucrurile la Blaga, pentru care bruma este o constantă a lunilor de toamnă şi o constantă a poeziei toamnei.

Copleşind vegetaţia („Şi soarele mai este./ Cu foarfece, cum umblă,/ El pomilor le taie/ în brumă altă umbră“; „Toamnă de cristal“), evocatoare prin contrast cromatic şi amintind efectele rotirii crugului („în cumpână cu tot ce-a fost, pe-o dâră de lumină,/ înaintăm prin foi, prin aur răvăşit, prin brumă fină“), bruma, în lumina rece a anotimpului, are pentru poetul ce a cântat „mirabila sămânţă“ semnificaţia de sfârşit al fertilităţii florilor: „De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar,/ polenul ar mai fi putut să fie încă - jar“ („Brumar“).

Dar, într-un octombrie până acum luminos, ne putem aduce aminte versurile aceluiaşi poet despre culori şi trăiri ale toamnei: „Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,/ te-aş duce uneori să ne lovim de soare./ Să ne întâmpine o piersică, pe creangă,/ ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare“ („Andante“).