Fiica Ascultării şi a Smereniei

Ajungând la Iaşi, ca slujitor la Catedrala mitropolitană, am bătut sfios la uşa arhimandritului Partenie Apetrei, eclesiarhul Catedralei şi, totodată, administrator al căminului monahal „Sfântul Gheorghe“. După un dialog foarte scurt şi o privire pe care mi-o amintesc şi acum, părintele Partenie m-a trimis la maica „Frusica“ să-mi dea camera cu numărul 30, de la etajul al doilea al clădirii. M-a atenţionat să mă port cu atenţie faţă de această călugăriţă pe care mi-a recomandat-o ca fiind „stăpâna căminului“. Când am ajuns la ea, am întâlnit o persoană cu totul obişnuită, smerită, şi exagerat de binevoitoare. M-a condus la camera cu pricina, mi-a spus în câteva cuvinte ce am de făcut şi s-a întors după puţin timp cu un rând de aşternuturi curate, pe care le-a aşezat pe patul din încăpere. Era la începutul lunii iulie, anul 1990. Mi s-a spus că voi rămâne la Catedrală până la hramul Sfintei Parascheva, adică 3 luni.

Aşa am întâlnit-o pentru prima dată pe maica Eufrosina Grosaru, maica „Frusica“, cum o numea arhimandritul Partenie, care m-a trimis la ea, spunându-mi: „Fii atent cum vorbeşti, să-i săruţi mâna, ea este stăpâna aici…“. Pe drumul către oficiul maicilor, îmi făceam tot felul de gânduri. Realitatea a fost alta. Maica Eufrosina era o călugăriţă desprinsă din cărţile cu zâne bune. Născută la Mălini, lângă Munţii Stânişoarei, cu mulţi ani înaintea lui Labiş, maica Eufrosina a ales drumul mănăstirii împreună cu celelalte două surori ale ei (una, călugăriţă la Polovraci şi alta, la Vorona). Tatăl lor murise la Cotul Donului, erou pe front, iar mama lor, Casandra, o creştină pioasă, a purtat jugul greu al văduviei mai mult de 40 de ani, în cele din urmă călugărindu-se, şi ea, la mănăstirea Vorona din ţinutul Botoşanilor.

„Sunt stăpâna păcatelor mele“

Maica Eufrosina era la Iaşi de aproape 30 de ani, cu ascultarea la căminul preoţesc. Mai lucra acolo şi monahia Lavrentia, mutată la Domnul în anul 2007, dar, de fapt, maica Eufrosina lucra cât pentru trei persoane la un loc. Se trezea dimineaţa, pe la orele 3 sau 4, îşi făcea pravila, iar la orele 6 era în bucătărie. Curăţa toate zarzavaturile cam două ore. Făcea curăţenie, aerisea camerele şi pleca să asculte Liturghia în fiecare dimineaţă. După slujbă, continua curăţenia la cămin, pregătea camerele pentru oaspeţi, spăla aşternuturi şi călca până seara târziu. Nu ştiu cum a putut rezista atâţia ani în această aspră nevoinţă.

Pe slujitorii de la Catedrală i-a îngrijit ca pe proprii copii, n-a refuzat pe nimeni, n-a vorbit vreodată necuviincios, nu s-a scuzat, nu s-a ascuns în spatele cuvintelor. Părintele Partenie, punctual şi sever cum era, nu i-a găsit niciodată pricină acestei călugăriţe. După mulţi ani de ascultare exemplară, părintele o numea „stăpâna căminului“. Le-a spus acest lucru şi mitropoliţilor Moldovei, acoperind-o pe monahia Eufrosina cu binemeritate aprecieri. Într-o zi, pe când se afla în curtea Catedralei cu mitropolitul Teoctist, maica venea din piaţă cu „târguieli“ pentru cămin. Văzând-o de departe, arhimandritul Partenie i-a amintit mitropolitului faptele acesteia, care, într-adevăr, erau meritorii. Când s-a apropiat, a lăsat cumpărăturile jos şi i-a sărutat mâna mitropolitului, care i-a spus: „Eşti încărcată ca o albină… Mi-a spus părintele că eşti cea mai veche aici“. „Cea mai veche în păcate!“, a răspuns maica, cu nedisimultă modestie. „Am auzit că eşti stăpâna căminului“, a continuat mitropolitul. „Iertaţi-mă, Înalt Preasfinţite, sunt stăpâna păcatelor mele.“ „Mi-au spus părinţii că eşti ca o stareţă aici“, a adăugat mitropolitul. „Sunt stareţă peste mătură, o păcătoasă şi nimic mai mult.“ A luat bagajul lăsat deoparte şi s-a dus la ascultarea ei. Uluit de răspunsuri şi de marea ei smerenie, mitropolitul i-a mărturisit arhimandritului: „Ca la Pateric vorbeşte maica asta…“. Arhimandritul Partenie a spus şi el: „Viaţa ei este ca la Pateric, Înalt Preasfinţite“.

Prânz cu Mitropolitul

Peste ani, mi-am dat seama că Patriarhul Teoctist, de pioasă amintire, n-a uitat întâmplările legate de maica Eufrosina. Într-o întâlnire avută cu mulţi ani după ce plecase de la Iaşi, m-a întrebat: „Ce mai face mătuşa Casandra cu fiicele ei?“. Pe moment nu mi-am dat seama despre cine vorbea. „Cum să nu ştii despre mătuşa Casandra, se poate să-ţi scape?“ M-am dumirit repede că era vorba de mama acestei călugăriţe minunate. A mai rămas la Iaşi până în anul 1993. Înainte de a pleca la Mănăstirea Slatina pentru anii de pensie, maica Eufrosina împreună cu Lavrentia, au fost invitate la Palatul mitropolitan să servească masa la prânz cu Mitropolitul Daniel. Nu le-a venit să creadă când au auzit, iar, în cele din urmă, când şi-au dat seama că lucrurile erau reale, s-au aşezat cu emoţie în faţa chiriarhului şi au folosit cu stângăcie cuţitul şi furculiţa la momentul festiv care încununa mai mult de 30 de ani de statornică şi jertfelnică slujire. Ani la rând au povestit cum au fost chemate la prânzul arhieresc şi cum au primit atâta binecuvântare şi recunoştinţă.

Ce-i drept, maica Eufrosina merita cu prisosinţă această atenţie specială. Foarte rar se întâlneşte o asemenea călugăriţă, fiică a Ascultării şi Smereniei. O persoană care n-a refuzat pe nimeni, care n-a ştiut să spună nu, care s-a smerit mereu, ascunzând faptele bune într-un chivot special pe care-l trimitea către singurul şi adevăratul Răsplătitor.

Iluminată de darurile Duhului Sfânt, oferea uneori adevărate maxime ale spiritualităţii monahale. Şi când tăcea, învăţa de fapt pe cei din jur o lecţie de trăire înaltă, demnă de paginile Patericului.

Petrecută cu lacrimi la propriu, atunci când a plecat din Iaşi, şi pomenită mereu cu sinceritate, monahia Eufrosina s-a stabilit la Mănăstirea Slatina din ţinutul Fălticenilor.

Deşi aproape de satul natal, n-a ieşit decât rareori pe poarta mănăstirii. A continuat şi acolo aceeaşi ascultare desăvârşită, aceleaşi virtuţi, acelaşi veşmânt al smereniei. Lavrentia, călugăriţa care a ajutat-o în ultimii 30 de ani, a fost suferindă mult timp. A îngrijit-o cu mare atenţie, până în ceasul din urmă, ignorând propria-i boală şi uitând de sine pentru a-l sluji pe cel aflat în suferinţă.

După mulţi ani, am revăzut-o în mănăstirea pe care şi-a ales-o ca popas în drumul către Cer. Am raportat, în aceşti ani, diferite persoane la ţinuta, bunătatea, dăruirea şi iubirea, toate inepuizabile, ale acestei călugăriţe minunate şi a trebuit să remarc că astfel de oameni se întâlnesc doar de câteva ori în viaţă. Dumnezeu are astfel de oameni pentru a ne aminti, iară şi iară, modelul pe care trebuie să-l urmăm. O astfel de cale a slujirii dezinteresate, totale, ne-o oferă, la începutul mileniului al treilea, o fericită călugăriţă cu numele ei Eufrosina Grosaru. Dacă cumva rândurile acestea vor ajunge la ea, sunt sigur că nu-i vor afecta liniştea sufletească şi le va privi ca pe un lucru obişnuit.

Aşa sunt oamenii mari, nu se încurcă niciodată cu lucruri mărunte.