Foamea infinită după Dumnezeu

Nevoia de hrană a omului poate fi percepută simplu, doar ca o necesitate fiziologică fără de care viaţa biologică nu ar putea continua. Din perspectivă spirituală, însă, hrana poate fi asimilată cu tot ceea ce îi este necesar omului pentru a se bucura de o viaţă în deplină comuniune cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi. Din acest punct de vedere, permanenţa nevoii de a mânca poate fi un indiciu asupra inconsistenţei şi limitării materiei în raport cu aspiraţiile infinite ale fiinţei umane.

Părintele Alexander Schmemann subliniază în fragmentul care urmează caracterul sacramental al faptului de „a mânca“ şi „a bea“. Dincolo de evidenţa dimensiunii fiziologice, a mânca înseamnă „a ne împărtăşi“ din darurile lui Dumnezeu. Pentru aceasta, însă, o atitudine de simplu consumator este cât se poate de nepotrivită. Cine se hrăneşte din darul divin, trebuie mai întâi să mulţumească şi apoi să înţeleagă şi să participe la cina pregătită şi oferită de Părintele ceresc.

Omul este o fiinţă înfometată. Dar el este înfometat de Dumnezeu. Dincolo de toată această foame a vieţii noastre este Dumnezeu. Toată dorinţa este, în cele din urmă, o dorire a Lui. Cu siguranţă, omul nu este singura fiinţă flămândă. Tot ce există trăieşte mâncând. Întreaga creaţie depinde de hrană. Însă poziţia unică a omului în univers este dată de faptul că el singur binecuvântează pe Dumnezeu pentru hrana şi viaţa pe care le primeşte de la El. El singur răspunde binecuvântării lui Dumnezeu, cu propria sa binecuvântare. Semnificativ pentru viaţa din grădina raiului este faptul că omul dă nume lucrurilor. De îndată ce au fost create animalele, ca să-i ţină tovărăşie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: „...aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam“. Dar, în Biblie, un nume este infinit mai mult decât un mijloc prin care să se distingă un lucru de altul. El descoperă esenţa însăşi a unui lucru, sau mai degrabă dezvăluie esenţa acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru înseamnă a arăta înţelesul şi valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaşte ca venind de la Dumnezeu şi a-i cunoaşte locul şi funcţia în cosmosul creat de Dumnezeu.

Taina numelui

A numi un lucru înseamnă, cu alte cuvinte, a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru el şi prin el. Şi, în Biblie, a-L binecuvânta pe Dumnezeu nu este un act „religios“ sau „cultic“, ci chiar un mod de viaţă. Dumnezeu a binecuvântat lumea, l-a binecuvântat pe om, a binecuvântat ziua a şaptea (adică timpul), şi aceasta înseamnă că a umplut tot ce există cu iubirea şi bunătatea Sa, le-a făcut pe toate, adică, bune foarte. Aşa încât singura reacţie naturală („şi nu supranaturală“) a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, de a-I mulţumi, de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu şi - în acest act de recunoştinţă şi adorare - de a cunoaşte, a numi şi a stăpâni lumea.

Toate calităţile raţionale, spirituale şi de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, îşi au centrul şi realizarea finală în această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a înţelege, aşa-zicând, sensul setei şi foamei care constituie viaţa lui. „Homo sapiens“, „homo faber“..., dar, mai întâi de toate, „homo adorans“. Prima definiţie a omului, cea de bază, este că el este preotul. El stă în centrul lumii şi o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Şi umplând lumea cu aceasta Euharistie, el transformă viaţa sa, cea pe care o primeşte de la lume, în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El. Lumea a fost creată ca „materie“, material al unei Euharistii atotcuprinzătoare, şi omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale.

Iar oamenii înţeleg toate acestea, chiar dacă instinctiv, şi nu raţional. Veacuri de secularism au eşuat în strădania de a transforma acţiunea de a mânca în ceva strict utilitarist. Hrana este încă tratată cu veneraţie. A mânca este încă o ceremonie - ultimul „sacrament natural“ al familiei şi prieteniei, al vieţii care este mai mult decât „a mânca“ şi „a bea“. A mânca continuă să fie încă ceva mai mult decât a menţine funcţiile organice. Deşi oamenii poate nu înţeleg ce este acest „ceva mai mult“, totuşi ei simt nevoia să îl celebreze. Ei sunt înfometaţi şi însetaţi de viaţa sacramentală.

Aducând lumea în dar lui Dumnezeu

Nu este deci întâmplător faptul că relatarea biblică despre cădere se concentrează din nou asupra hranei. Omul a mâncat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificaţia lui, era diferit de oricare alt fruct din grădina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru că n-a fost dat, pentru că n-a fost binecuvântat de Dumnezeu, era o hrană a cărei consumare a fost condamnată a fi comuniune doar cu ea însăşi, şi nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăşi, iar mâncarea lui este imaginea vieţii înţeleasă ca scop în sine.

A iubi nu este uşor, şi omenirea a ales să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine, şi nu ca transparenţă spre Dumnezeu. Şi omul a făcut acest lucru într-un mod atât de inconsecvent, încât acesta a devenit ceva care pluteşte „în aer“. Este firesc pentru om să experieze lumea ca opacă, şi nu pătrunsă de prezenţa lui Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viaţă care să nu fie mulţumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi Euharistie.

Lumea este o lume căzută pentru că s-a îndepărtat de conştiinţa că Dumnezeu este totul în toate. Acumularea acestei lipse de cinstire faţă de Dumnezeu este păcatul originar care vatămă lumea. Chiar şi religia acestei lumi căzute nu o poate vindeca sau răscumpăra, pentru că a acceptat restrângerea lui Dumnezeu la o zonă numită „sacră“ („spirituală“, „supranaturală“), opusă lumii, care este „profană“. Ea a acceptat secularismul atotcuprinzător care încearcă să sustragă lumea de la Dumnezeu.

Dependenţa firească a omului de lume era menită să fie transformată în mod constant într-o comuniune cu Dumnezeu, în care se află toată viaţa. Omul era menit să fie preot al unei Euharistii, aducând lumea în dar lui Dumnezeu, şi prin această dăruire el urma să primească viaţa ca dar. Dar în lumea căzută omul nu are puterea preoţească de a face acest lucru. Dependenţa lui de lume devine un circuit închis, şi capacitatea lui de a iubi este abătută de la ţinta ei. El încă iubeşte, este încă înfometat. El ştie că este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totuşi, dragostea şi dependenţa lui se raportează doar la lumea în sine. El nu ştie că a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-şi dă seama că a mânca poate însemna a primi viaţă de la Dumnezeu, mai mult decât în înţelesul ei fizic. El uită că lumea, aerul ei, mâncarea ei nu pot aduce viaţă prin ele însele, ci doar în măsura în care sunt primite şi acceptate pentru Dumnezeu, în Dumnezeu şi ca purtătoare ale darului divin al vieţii. Luate în sine, ele pot produce doar aparenţa vieţii.

Lumea, „sacrament“ al prezenţei lui Dumnezeu

Atunci când vedem lumea ca un scop în sine, totul capătă o valoare în sine şi, prin urmare, pierde orice valoare, pentru că doar în Dumnezeu se găseşte înţelesul (valoarea) a toate, şi lumea este plină de sens doar atunci când ea este „sacrament“ al prezenţei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri în sine se distrug pe ele însele, pentru că doar în Dumnezeu au viaţă. Lumea naturii, separată de Izvorul vieţii, este o lume muribundă. Pentru cel care consideră că hrana în sine este izvorul vieţii, mâncarea este comuniune cu această lume muribundă, este comuniune cu moartea. Hrana în sine este moartă, este viaţa care a murit şi, de aceea, trebuie păstrată în frigidere, ca şi un cadavru.

Pentru că „plata păcatului este moartea“, viaţa pe care omul a ales-o a fost doar o aparenţă a vieţii. Şi Dumnezeu i-a arătat că El Însuşi a decis să mănânce pâine într-un fel care pur şi simplu îl va reîntoarce în pământul din care atât el, cât şi pâinea au fost luaţi. „Pentru că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Omul a pierdut viaţa euharistică, el a pierdut viaţa vieţii înseşi, puterea de a o transforma în Viaţă. El a încetat să fie preotul lumii, şi a devenit sclavul ei.

În relatarea biblică ni se spune că aceasta s-a petrecut în „răcoarea serii“, adică noaptea. Şi Adam, atunci când a părăsit grădina raiului, unde viaţa era menită să fie euharistică, o oferire a lumii cu mulţumire lui Dumnezeu, a aruncat întreaga lume în întuneric. Într-una din frumoasele cântări din imnologia bizantină, Adam este înfăţişat stând în afara raiului şi plângând la porţile lui. Aceasta este imaginea omului însuşi. (Texte selectate din pr. prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001)