Inima perfectă

Se cuvine în viaţă să-ţi dai sufletul unuia care nu ţi-l oferă pe al lui? Nicolae Iorga, strălucitul istoric român de la începutul secolului trecut, spunea că nu. Pentru că dacă nu vei primi în schimb din sufletul lui, tu vei rămâne cu nimic, continua acelaşi savant. De multe ori, cei care primesc ceva din sufletul celor din jur nu se gândesc să mulţumească acelora. Totuşi, dacă mergem pe logica lui „îmi dai, îţi dau”, nu ajungem prea departe. Poate ne va fi bine, comod, vom fi „perfecţi”, dar reci. Hristos Însuşi Şi-a pus sufletul pentru toţi oamenii, deşi nu toţi Îi răspund cu aceeaşi monedă. Cine va dărui fără să nădăjduiască nimic în schimb, acela este cel desăvârşit.

În sala de aşteptare aflată lângă cabinetul unui medic cardiolog stăteau pentru un control de rutină mai multe persoane. Între ele, un tânăr de 25 de ani şi un bătrân trecut de 80. Tânărul era foarte mândru că era sănătos şi avea o inimă puternică, vioaie. El a intrat primul să fie examinat, iar doctorul, după ce l-a consultat, i-a spus încât au auzit şi cei din afara cabinetului: „Ai o inimă perfectă. Cu ea poţi trăi 100 de ani.” Tânărul a rămas totuşi în sala de aşteptare, unde era şi sora lui.

A intrat şi bătrânelul în cabinet şi toată lumea era curioasă să afle ce va zice medicul. Dar şi inima octogenarului era puternică. Bătăile ritmate se auzeau cadenţat în stetoscopul cardiologului. Însă această inimă era plină de cicatrice. Pe alocuri, bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul, liniile de unire între părţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase. Ba, mai mult, din loc în loc lipseau părţi din muşchi, lăsând să se vadă răni, larg deschise, încă sângerânde.

„Inima mea este tot atât de frumoasă ca a tânărului”, a spus fericit bătrânul. „Cred că glumeşti”, a ripostat cel despre care era vorba. „Priveşte-ţi inima, omule. A ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere”.

„Da” - a spus blând bătrânul. „Inima ta, copile, arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima mea cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea: rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini neacoperite, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor… Acestea sunt rănile deschise din inima mea, pentru că a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni. Cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi, acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii?”, a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.

Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrân, a rupt o parte din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul a primit darul si l-a pus în inima lui. A rupt, apoi, o bucată din inima brăzdată de cicatrice şi i-a intins-o tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau inegale.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva fără cusur pulsa de-acum dragoste din inima bătrânului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.

Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept! O inimă perfectă, dar lipsită de jertfă, de dărnicie. Inima ta cum este? O poţi împărţi cu alţii? (Augustin Păunoiu, adaptare după o pildă aflată pe site-ul http://povestiri-cu-talc.blogspot.ro/2007/05/inima-perfecta.html)