Jăratecul dorului de cei dragi

Pe vatra sufletească e mereu nestins un jăratec, cel al dorului de cei dragi.

E ca o licărire veșnică şi, din când în când, se petrece o învăpăiere.

Dorul devine atât de mistuitor, încât se deschid porțile cerului.

Maica Elena (Aioanei), de bună seamă, L-a rugat pe Dumnezeu să ne primească pe noi, cei care lăcrimăm în amintirea ei și psalmodiem cântecul sadovenian al amintirii.

E un fel de poftire a lui Avraam, în fața căruia se înfățișează, cum spune Cartea Facerii, capitolele 18 şi 19, Trei Bărbați. E Treimica Întruchipare.

Avraam Îl roagă pe Dumnezeu să nu-l ocolească, să intre în cortul său, ca să-și poată arăta caratele omeniei și ale iubirii sfinte.

Sigur, această poftire, pe care ne-o face din ceruri maica Elena, ține, până la urmă, de felul ei și de modul său de a fi mereu cu brațele deschise, îmbrățișându-ne spre a ne arăta dogoarea căldurii sufletești.

Sunt multe mărturii grăitoare în această privință.

Nenumărați sunt oamenii care au poposit în casa familiei Aioanei, nu sub stejarul de la Mamvri, ci sub umbrarul de viță din curtea tihnită în care se ițește o casă veche românească. E o grădină a dorului, a liniștii și a iubirii. Acolo avea loc ceea ce a devenit, până la urmă, trăirea ca în sânul lui Avraam. Toți cei care pășeau în locul acesta erau fericiți, fericiți de a fi poftiți la un ospăț de o factură cu totul specială. Nu era ospăţ împărătesc, ci cel al unor oameni gospodari, ospitalieri și dornici de a fi laolaltă cu semenii.

Se petrecea ca în vatra baștinei de la Rădășeni. Țăranul, cât de amărât ar fi fost, când intra cineva în bătătura lui, scotea măsuța rotundă cu trei picioare, așeza un ștergar frumos și răsturna din ceaun mămăligă aburindă. În strachini amirosea îmbietor zama și cu toții se ospătau bucuroși. Avea loc, s-ar putea zice metaforic, un ospăț, regal, pentru că era al inimii, al cuminecării. Comuniune în desăvârșita sa întrupare. Între bucate se stătea la taifas dedulcitor, pogorau în stol amintiri de demult, pe nesimțite se iveau la sfat bunii și străbunii. Se depănau vrăjit povești, cu a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. Neamurile de pe pământ și cele din ceruri se regăseau într-o cuprindere a dragostei cu duhul desfătării făr-de pereche a întâlnirii avraamice.

Cam așa se petrecea în casa familiei Aioanei, și în această atmosferă a crescut, a înflorit, a ro­dit feciorul acestor amfitrioni de poveste. S-a ridicat ca om în putere în acea atmosferă a cumin­țeniei pământești, a înțelepciunii, a generozității, în acel spirit ce izvora din vechime, din timpul „Gânditorului de la Hamangia”.

Au fost fețe luminate în curtea cea primitoare și în casa bătrână a familiei Aioanei. Și pe masă au fost bucate cu gust unic, despre care spuneau oaspeții că li se topeau în gură. Număratu-m-am și eu printre aceștia.

Unii purtau amintirea acelei șederi la masă peste vreme și povesteau că nu au mâncat niciodată feluri atât de bune, în care se afla, adăugau aceștia, o mirodenie specială, mirodenia iubirii aproapelui, care e, până la urmă, piatra de temelie și esența credinței noastre în Dumnezeu.

Asta a poruncit Domnul, să ne iubim unii pe alții.

Familia aceasta a primit în casa ei mulți arhierei, fețe luminate și înalte ale Bisericii, oameni ai intelighenției românești, scriitori, artiști.

Ion Irimescu, de pildă, se simțea bine în locul acesta. Întors în Fălticeni, la sfârșitul deceniului al nouălea al veacului trecut, poposit-a de câteva ori aici, în casă de gospodari și oameni buni, poftit cu bucurie de Elena și Miron. Șezând la masă, își aducea aminte de grădina părintească, în care-și petrecuse la Fălticeni copilăria și adolescența și de unde se ridicase ca om al plăsmuirii frumosului. Întocmai îi apărea și acest sălaș de oameni buni, unul al frumuseții ca rod al lucrării smerite și izvod de rugăciune. Răsuna în ceasurile de ospătare și vorbire ca la Hanu Ancuței râsul hâtru, cu clinchet argintat, al omului umblat în lumea largă, dar grijitor al unei comori scumpe, fără de egal, cea primită la obârșie, în Arghira natală, acolo unde trăise simțirea libertății neprihănite și a curăției morale depline. Omul acesta, aproape de suta de ani, pe care avea s-o plinească în 2003, se uita cu încântare la cei care-l găzduiau cu atâta drag în cortul avraamic. Se vedea pe chipurile acestora că erau fericiți să-l aibă în ospeție. Privind cu nesaț, urmărind oficierea sacră parcă a Doamnei Elena, îi apărea aievea mama lui, făptuind același ritual cu un amar de vreme în urmă. Regreta că nu avea la el cărbunele și foaia albă să prindă silueta acestei femei și, mai ales, să surprindă, din expresia obrazului cu roșeață de măr rădășănean al Elenei, acea bunătate pe care ea, simbol al lumii românești în eternitatea sa, o dăruia cu o generozitate nețăr­mu­rită. Bunătatea doamnei Elena era contagioasă și miraculos îl învăluia așa, dintr-odată, gingășia cu care îl răsfăța altădată, hăt de demult, mama lui, Maria, descendentă a Cazaba­nilor, ocrotitoarea lui neodihnită cât ea a fost pe pământ. Se apropia asfințitul. Se răcorea în grădină și musafirului nu-i venea să plece din colțul de rai ce i se hărăzise providențial. De ce dar avusese parte! O întrebare îi stătea pe buze. Se sfia să o rostească. Ar fi vrut să știe cum de mamele se aseamănă atât de bine între ele, ca două picături de apă? Găsea răspunsul după o scurtă meditație. Inspirat și de ceea ce se înlănțuia în fața ochilor, își spunea sieși că Dumnezeu le-a încununat pe maici cu vocația jertfei întru bucuria celorlalți. Neostenit slujită. Cu acest gust nepereche se ridica într-un târziu de la masa de sub umbrarul de viță meș­terul Ion Irimescu și o lua spre cuibul lui din preajma Palatului boierului Costache Forăscu, unde viețuiau operele sale în muzeul ce-i purta numele. Le făurise cu energia binelui primită mai ales de la mama lui, regăsită, fericit, străluminând ca un licurici într-o noapte de vară, în ființa maicii Elena. După oarele acestea minunate, insomniile bătrâneții și văduviei întristătoare nu-i mai dădeau târcoale și adormea ca un prunc. De trezit, se trezea însă cum se crăpa de ziua, că de!, avea treabă, treaba plugarului de frumuseți sculpturale, cum fusese o viață. Era chemat la datorie și se prezenta, ca de obicei, negreșit de fiecare dată.

Asta cinstim noi la acest timp al sadovenianului „Cântec al amintirii”. Ne împărtășim din noblețea fără seamăn din vatra ființială. Pe această cale, iată, intrăm cu toții în grădinile Raiului din cer.

Suntem alături de maica Elena, psalmodiem, rostim cântecul cel tânguios al aducerii aminte.

Buciumul sună cu jale, dar se zărește și o scânteiere a luminii, lumina nădejdii întru întâlnirea cea veșnică.

Domnul s-o odihnească în pace, să fie mereu în neuitarea semenilor maica Elena, să răsune dulce în sufletul ei cel candid „Veșnica pomenire”. E cea mai răscolitoare cântare posibilă, în care ne cuprindem și formăm, vii și morți, o singură lume, lumea lui Dumnezeu.