Legendarul arhimandrit Zenovie

Îndrăgostit de izvoare limpezi şi poieni cu flori minunate, călătorind pe drumuri de munte, Calistrat Hogaş a întâlnit un călugăr ce scobora încet, pe potecă, la vale. Se numea Ghermănuţă, şi întâlnirea cu scriitorul l-a făcut celebru. Literatura română i-a reţinut numele, iar iubitorii de frumos îl pomenesc adeseori pe singuraticul călugăr care-şi ducea viaţa în Munţii Neamţului. Câţi monahi anonimi s-au rugat în singurătăţile Nechitului numai Dumnezeu ştie. Pomelnicul i-a păstrat pe unii dintre ei, dar numele lor s-a scris în Ceruri. Acolo nimic nu se uită!

În obştea care l-a avut cândva vieţuitor pe părintele Ghermănuţă s-a nevoit şi arhimandritul Zenovie Ghidescu, trecut la Domnul cu o seară înainte de împlinirea venerabilei vârste de 95 de ani, pe 18 martie 2014. Monahul care a urcat multe trepte din drumul vieţii l-a întâlnit pe Dumnezeu prin rugăciunile fierbinţi ale mamei sale din satul Hociungi, com. Porceşti - Moldoveni (unde s-a născut la 19 martie 1919), şi apoi ale unor călugări filocalici din mănăstirile Neamţ, Slatina, Sihăstria, Runc şi Nechit. În anul 1948, când a luat în primire Schitul Nechit, a găsit opt vieţuitori într-un loc părăginit spre care rar îşi îndreptau paşii câţiva pelerini. Slujbele făcute cu evlavie şi însufleţire au atras numeroşi credincioşi. Între timp, soborul s-a îmbogăţit cu încă 20 de monahi, iar ieromonahul Zenovie a devenit un egumen ascultat şi căutat într-o vreme de încercare ce prevestea plecarea monahilor în lumea cea mare, în urma decretului prin care se desfiinţau multe mănăstiri.

Era efectiv prigoană. Aşa au înţeles-o şi trăit-o călugării Moldovei, printre care se aflau şi cei 28 de la Nechit. Schitul a rămas aproape pustiu. Stareţul Zenovie a scăpat ascunzându-se printre bătrânii Sihăstriei, unde funcţiona, în mod excepţional, un azil pentru călugări. Prin bunăvoinţa mitropolitului Iustin Moisescu, ieromonahul Zenovie Ghidescu a ajuns în ţinutul Fălticenilor, ca preot misionar la Parohia Ţarna Mare. A construit din temelii biserică, paraclis, casă parohială, şcoală în sat şi cămin cultural. În 1980, mitropolitul Teoctist Arăpaşu l-a trimis la Horaiţa să restaureze mănăstirea ruinată de trecerea anilor.

Din anii copilăriei mele m-am minunat văzându-l pe părintele Zenovie Ghidescu asemenea unui apostol, luminător şi îndrumător al mulţimii adunate permanent ca la o mare sărbătoare. Oamenii se călcau pe picioare, se îngrămădeau ca la interminabilele rânduri (cozi) ale vremii aceleia. Slujba la Ţarna Mare începea la ora 5 dimineaţa. Atunci biserica era deja plină, iar peste o oră nu mai aveai pur şi simplu unde să te mişti. Cine ieşea afară nu se mai putea întoarce.

Călugărul acesta uscăţiv, încruntat, cu ochelarii pe nas şi vocea răscolitoare îşi făcuse o rânduială aparte din care nu lipseau… Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Cuvântul de învăţătură lămurea oamenii. Le cerea să nu lipsească de la biserică, îi îndemna la fapte bune şi la trăire creştinească. Oamenii îl ascultau. Înainte de ivitul zorilor mulţimile se puneau în mişcare spre Ţarna Mare. Micuţul sat din apropierea Fălticenilor devenise un puternic centru ortodox. Autorităţile, reticente la început, şi-au dat tacit acordul pentru ridicarea frumoasei biserici. Din urmă cu aproape 40 de ani îmi amintesc momentele distincte ale şantierului în care s-a ostenit inimosul părinte Zenovie Ghidescu. Urmărindu-l cu admiraţie în aceşti ani care au trecut din ziua în care l-am întâlnit întâia dată, pot mărturisi că Sfinţia Sa era un om trimis de Dumnezeu în vremuri grele.

Un misionar, un ctitor, un neobosit lucrător în via Domnului. Peste tot pe unde a trecut a lucrat, a zidit, a reparat. Biserici noi (peste 10 la număr), chilii şi case parohiale, paraclise, biblioteci, fântâni, gospodării anexe. Zile şi nopţi de neodihnă, intervenţii la autorităţi, insistenţă, chibzuinţă, umilinţe, aşteptări, reveniri, tăcere, toate au găsit în părintele Zenovie un luptător până la capăt, unul de cursă lungă, un om coborât parcă dintr-o altă lume. Aşa a fost toată viaţa sa, până în ziua când suferinţa şi boala l-au împresurat.

În ultima vizită pe care am făcut-o la Nechit, ctitoria de suflet şi sălaşul bătrâneţilor sale, am găsit un alt Zenovie, cu totul diferit de cel pe care-l ştiam din pruncia mea. Nu mai era călugărul neobosit care petrecea în biserică 10 ceasuri la rând. Trupul obosit, trudit de atâtea griji şi lucrări, şedea în preajma prestolului, într-o tainică aşteptare… Nu mai putea merge decât ajutat de ucenici, care-l aduceau cu puţin timp înainte de începerea slujbei. Glasul lui nu mai umplea biserica şi nici nu mai aducea mângâiere credincioşilor. Cu vocea stinsă, bătrânul spunea câte un cuvânt, rar, fără grăbire. Ajunsese la înţelepciunea şi tăcerea bătrânilor…

Prin faţa ochilor se perindă sumedenie de imagini. Sunt prea multe amintirile pe care le-aş putea enumera acum, odată cu trecerea anilor. Puţini stareţi au zidit atât de mult şi s-ar putea lua la întrecere cu el. A ajutat oameni mulţi, a întins mâinile către alţii, a fost bun, înţelegător, îngăduitor, poate prea îngăduitor câteodată. În tinereţe a ridicat de multe ori glasul, a folosit şi toiagul de egumen/stareţ, a mustrat sau  a îndemnat cu blândeţe şi asprime, deopotrivă.

Arhimandritul Zenovie Ghidescu s-a pregătit de bucuria şi răsplata multelor sale osteneli. Într-o chilie modestă de la umbra bisericii ridicate de el, buzele rosteau rugăciuni şi aşteptau un nou moment când ucenicii îi treceau pragul.

Cuvintele scrise acum ar putea fi puse la îndoială de unii. Nu-i nimic exagerat. Se vor convinge de strădaniile lui dacă vor ajunge la Neamţ, Slatina, Predeal, Runcu, Micşuneşti, schitul Draga, Nechit, Măgura, Runc - Iş, Dagâţa, Ţarna Mare, Horaiţa, Cămărzani, Almaş, Horăicioara şi din nou la Nechit. În unele locuri amintite s-au făcut adevărate minuni. Biserici noi sau lăcaşuri rectitorite în întregime, într-o perioadă ce părea imposibilă pentru astfel de preocupări. A format călugări mulţi, a recomandat pentru hirotonie cu mărinimie. Se poate să fi exagerat. Dar n-a urmărit altceva decât râvna pentru cele sfinte. I-a vrut pe toţi asemenea lui, neobosiţi, cu răbdare şi pricepere fără margini...

Când puterile au scăzut şi anii s-au adăugat, a revenit la Nechit, să-şi sfârşească zilele în locul inimii sale… Dumnezeu, în marea Sa milostivire, i-a dăruit ani mulţi care s-au oprit acum la numărul 95. Liniştit, înconjurat cu mare atenţie de ucenici, ocrotit de rugăciuni şi de frumuseţea pădurilor, munţilor şi pâraielor care i-au încântat odinioară pe Hogaş, Vlahuţă, Eminescu şi atâţia alţii, arhimandritul Zenovie Ghidescu, ajuns la vârsta patriarhilor biblici, rămâne o lumină care luminează altora. Cuvioşia Sa îi îndeamnă pe toţi să iubească Biserica până la capăt, ca în ziua de început în care au simţit, tainic, înalta chemare a Împăratului Celui fără de moarte.

Rămas-bun, părinte Zenovie, să călătoriţi împreună cu îngerii, să aflaţi răsplată bună pentru îndelungata osteneală. Sunt dator să vă pomenesc cât timp Dumnezeu cel Bun îmi va îngădui.