Mâniosul nu este plăcut lui Dumnezeu

Avva Agathon sintetizează în apoftegma 19 experienţa de generaţii a monahilor în lupta cu patimile: „Mâniosul, chiar dacă învie morţii, tot nu-i este plăcut lui Dumnezeu”. 

Acest cuvânt scurt, condensat despre mânie are o actualitate deosebită pentru vremurile în care trăim. Nervozitatea, agresivitatea, irascibilitatea sunt manifestări umane pe care le întâlnim la fiecare pas. „Psihologia modernă a încercat să explice această omniprezentă agresivitate sau plăcere de a ataca drept naturală, ba chiar drept necesară (…). Violenţa oamenilor şi a lucrurilor pare a creşte nestăvilit tocmai în statele cele mai civilizate şi iubitoare de pace.” Lucrurile stau ca şi cum „diavolul ar fi fost dezlegat”, scrie părintele Gabriel Bunge în „Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul”. Senzaţia generală este că stăm cu toţii pe un butoi cu pulbere gata să explodeze în orice clipă. 

Pentru a putea înţelege lucrurile într-un registru duhovnicesc şi teologic şi pentru a putea pătrunde adâncul cuvintelor avvei Agathon trebuie să vedem care este sensul primar al irascibilităţii sau al iuţimii, după cum numesc unii părinţi această facultate a sufletului. 

Funcţia primară a acestei calităţi umane, pe când omul încă nu suferise denaturările căderii, era aceea de a se „împotrivi la tot ceea ce îl poate îndepărta pe om de Dumnezeu, abătându-l din calea spre îndumnezeire, pe care a fost pus la creaţie”, scrie Jean-Claude Larchet. Altfel spus, irascibilitatea sau iuţimea este, în mod firesc, motorul care susţine lupta omului împotriva răului. 

Iuţimea firească, nedenaturată, nu se rezumă strict la funcţia negativă menţionată mai devreme. Aceeaşi înzestrare a sufletului îi permite omului „să lupte spre a dobândi bunurile duhovniceşti spre care tinde prin însăşi natura sa”. 

Sensurile creaturale, iniţiale ale mâniei sunt atât de mult îngropate sub muntele de agresivitate deturnată, încât cu greu mai pot fi întrezărite. „Cine se lasă stăpânit de mânie îşi ratează propria menire creaţională”, reaminteşte părintele Gabriel Bunge. Tocmai de aceea Mântuitorul vine în lume „blând şi smerit cu inima” şi propovăduieşte acest model (Mt. 11, 29). Apostolul Pavel scrie efesenilor „mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ef. 4, 26). Adică, folosiţi-vă de mânie în cadrele aşezate de Dumnezeu, ca de o energie care se declanşează în lupta împotriva răului şi a păcatului. Ca o formă de rezistenţă la atacul nestăvilit al patimilor şi al poftelor. 

Agresivitatea scăpată de sub control se împotriveşte rugăciunii şi vieţii duhovniceşti. Cel condus de mânie ratează întâlnirea cu Dumnezeu, chiar dacă în paralel se bucură de daruri abundente. Dumnezeul păcii, cel blând şi smerit cu inima, se oferă celor care I se aseamănă şi nu se pierd în zgomotul propriilor gânduri, dorinţe, ambiţii sau patimi. 

Cuvântul avvei Agathon nu oferă soluţii, nu impune o metodă de luptă împotriva mâniei, dar afirmaţia sa este destul de puternică pentru a se  înfige în minte şi a rămâne acolo ca un far călăuzitor, pentru ca nu cumva nevoinţa noastră să rămână fără rod: „Mâniosul, chiar dacă învie morţii, tot nu-i este plăcut lui Dumnezeu”.