Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei „Metafizica“ cercelului din sprânceană

„Metafizica“ cercelului din sprânceană

Un articol de: Nicolae Pascal Hulpoi - 02 Aprilie 2008

▲ E bine ce se întâmplă? E foarte bine! Dacă lumescul, ifosele şi módele nu-i îndeamnă pe tineri să meargă la biserică, atunci lăcaşul de cult trebuie să se deschidă acestora cu tot universul lor cotidian ▲

În toate duminicile din această perioadă a Postului Mare veţi remarca în biserici un număr foarte mare de persoane care se împărtăşesc. Copii, soţi mai tineri sau mai vârstnici, bătrâni cu tâmple albe îi vezi cum stau, la sfârşitul Liturghiei, cu lumânări aprinse în mână, aşteptând unirea cu Hristos prin euharistie. Remarcabilă e diversitatea chipurilor care se apropie de Altar: e aceeaşi de oriunde din societate. Dar cu adevărat îmbucurător e să vezi, între „doritorii de Hristos“, adolescenţi cu fiţele specifice vârstei: frizuri exotice, piercing-uri - care te fac să lăcrimezi doar când le priveşti, darămite să-ţi mai imaginezi că le-ai purta tu însuţi. „Babele inchizitoare“ - nu ne referim la bunicuţele evlavioase - se uită lung, strâng cu subînţeles din buze dar nu prea mai îndrăznesc multe, ca pe vremuri.

E bine ce se întâmplă? E foarte bine! Dacă lumescul, ifosele şi módele nu-i îndeamnă pe tineri să meargă la biserică, atunci lăcaşul de cult trebuie să se deschidă acestora cu tot universul lor cotidian.

Am auzit, cu ani în urmă, un duhovnic cu oarece căutare, care avea o plăcere extraordinară să-i ironizeze pe tinerii teribilişti: „Ce umbli, mă, cu basma pe cap, ca o muiere? Cum ar fi apărat Ştefan ţara şi credinţa cu dintr-ăştia ca tine?“.

N-am înţeles nici până azi legătura dintre „basma“ şi slăvitul voievod, cum n-am înţeles nici conexiunea dintre rolul unui duhovnic şi necesarele abilităţi militare ale unui tânăr care voia doar să se spovedească.

Oare cum înghite o astfel de întâmpinare un puşti care îşi calcă pe inimă şi vine la un preot, pentru că simte că nimeni altcineva nu-l mai înţelege şi primeşte o dojană pe care, la o adică, i-ar fi putut-o administra şi o mamaie care vinde pătrunjel în piaţă?

Cramponarea unor duhovnici de înfăţişarea exterioară a unei persoane nu denotă oare o lipsă de înţelegere a dinamicii sufleteşti şi a resorturilor emoţionale care determină pe cineva să se apropie de Biserică, de Hristos? Asta deşi, după toate aparenţele, respectiva persoană pare cu totul cuprinsă de iureşul superficialităţii cotidiene. Cu alte cuvinte, ce e mai folositor: să culpabilizezi, să baţi indignat cu degetul în obraz, să critici sentenţios ori să cobori jos, atât de jos încât să înţelegi „metafizica“ din moda unei generaţii; să demonizezi ritos o alunecare tranzitorie, ori să înţelegi răzvrătirea, disperarea, dezorientarea sugerate de un cercel înfipt în sprânceană?

Să ne reamintim că şi Hristos a coborât până în adâncul iadului ca să ridice lumea, cu temelii cu tot. În smerita sa pogorâre nu s-a oprit la sferele virtuoase, culte, conformiste. Dimpotrivă, chiar a denunţat ipocrizia virtuoşilor cu diplomă.

Foarte mulţi tineri se tem şi se feresc de Biserică pentru că trăiesc cu impresia că, după ce-i vor fi călcat pragul, le va fi confiscat un univers de care s-au ataşat, că vor primi instantaneu o listă de interdicţii care le va sărăci viaţa. Ei au auzit că, la spovedanie, păcatul se canoniseşte, se pedepseşte. Prea puţini ştiu şi cred că, de fapt, spovedania şi împărtăşania vindecă.

Bine ar fi să se spună mai des şi mai răspicat că Biserica nu este ca un spital unde trebuie să mergi ţanţoş ca să te trateze cineva, chiar dacă ai o boală evidentă; că nu este ca o şcoală care-i cere elevului să vină cu creierul spălat, ci îl preia cu toate cunoştinţele şi experienţa sa de viaţă. E strigător la cer să ai pretenţii de la cineva pe care nu l-ai ajutat vreodată, în nici un fel. Diagnosticul, tratamentul/antrenamentul şi evaluarea sunt etape distincte, care se aplică şi în urcuşul duhovnicesc.

Revenim la mulţimea celor care se împărtăşesc în această perioadă. Numărul mare al tinerilor care se apropie de potir e un semn că tot mai mulţi duhovnici au depăşit prejudecăţile care se potriveau altor secole şi au înţeles că nu contează decât îndemnul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!“ (Ps. 33, 8). Iar generaţia tânără, deja sătulă de nimicuri, nu mai poate fi „astâmpărată“ decât prin foamea după Dumnezeu.