Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Minunile care ne fac oameni
În tradiţia ortodoxă, minunile sunt acceptate ca un fapt obişnuit, adică posibil şi firesc. Plecând de la premiza simplă că Dumnezeu Creatorul este suveran peste creaţia Sa, e clar că poate interveni oricând în mersul (pe care noi îl considerăm) normal al lucrurilor. Nu e nimic exagerat până aici.
Minunea, însă, nu este un lucru uşor de „digerat“ de către cei care vor să demonstreze că tot universul, până la ultimul fir de praf, este pătruns de legi care nu permit excepţii. Nu e uşor nici pentru cei care au trăit o minune, când îşi dau seama fie de neputinţa de a povesti ce au trăit, fie că ceilalţi, pur şi simplu, nu pot „accepta“ minunea lor. „Diferenţe de percepţie: lucrul care te impresionează pe tine, nu mă impresionează pe mine“, ar putea interveni, poate, psihologul. Nici aici nu e nimic incorect. Dar, dacă reprezentarea mea, la un moment dat, a fost atât de ascuţită încât am reuşit să sesizez ceva dincolo de banalul unui eveniment, nu înseamnă că am trăit o minune? Problema acceptării minunilor vine şi din imposibilitatea de a le defini foarte clar. Poate că mulţi îşi închipuie că minunile se rezumă doar la vindecări miraculoase, câştiguri neaşteptate etc., prelungind o reprezentare populară a evenimentului miraculos, foarte veche, de altfel. După ce, multă vreme, minune a fost considerat şi inexplicabilul, cercetarea ştiinţifică a „smuls“ multe subiecte aşezate, vreme de secole, în sfera miraculosului. Desigur, unii au văzut în această întorsătură a cunoaşterii o compromitere a noţiunii de minune. Însă descoperirile şi explicaţiile ştiinţifice nu au făcut decât să purifice înţelesul minunii de balastul fenomenelor (cândva) inexplicabile. Cine refuză posibilitatea minunii nu crede că Dumnezeu are cu fiecare un plan deosebit, nu poate accepta că fiecare persoană reprezintă o valoare unică, inestimabilă. Numai că, aşa văzând lucrurile, omul este transformat într-o fiinţă care umbreşte pământul pentru o perioadă determinată, fără nici un înţeles deosebit, iar lumea este o cursă de şobolani, guvernată tiranic de un regulament, fie el şi cosmic. Şi de partea cealaltă, a credincioşilor, există exagerări şi false exaltări, minunile fiind uneori închipuite în scenarii dintre cele mai spectaculoase, hrănite de imaginaţii fără limite. Adevăru-i că e imposibil de realizat un index perfect al minunilor autentice sau false. Însă cert este faptul că minunile au rolul de a produce o schimbare în viaţa cuiva, de a genera o întrebare, de a schimba o conduită, de a reorienta un destin. Nici măcar cele mai spectaculoase minuni - cum ar fi, de pildă, vindecările inexplicabile - n-au parcă nici un rost dacă nu produc o schimbare în viaţa celui care o trăieşte. Care-i câştigul, până la urmă, dacă o minune îţi prelungeşte viaţa cu 1, 10, 20 de ani, dacă nu ţi-o şi scoate din ignoranţă şi nesimţire duhovnicească? Şi totuşi, adevăratele minuni ating inexplicabil şi irepetabil corzile cele mai fine ale sufletului. Nu se mai întâmplă azi minuni? Dar nu e o minune să întâlneşti astăzi un prieten (un duhovnic, un profesor, un maestru) care să arunce o rază de lumină în viaţa ta ori să găseşti pe cineva pentru care cuvântul iubire să însemne acelaşi lucru ca pentru tine? Sau nu e o minune când, dincolo de ritmul trepidant al epocii noastre, încă mai putem zări înţelesuri în lumea aceasta sau le putem dibui „pentru prima dată“? Pentru un creştin, oare, nu e o minune că poate crede în mântuirea sa, chiar când toţi din jurul său preferă absurdul şi nihilismul, că-şi permite extravaganţa de a căuta liniştea sufletească, în vreme ce toţi ceilalţi reduc viaţa doar la lupta pentru supravieţuire? Minunile de acest fel sunt cele care colorează şi parfumează viaţa fiecăruia dintre noi şi poate că îi dă un sens. Şi nu cred să existe vreun om în viaţa căruia să nu se fi petrecut vreo minune. Dar cred că multe minuni au trecut neobservate şi nu au primit atenţia care o meritau pentru că cei în cauză nu se pregătiseră pentru a le întâmpina. Iar un rol extraordinar în această pregătire o are credinţa, care înseamnă o disponibilitate permanentă de a descifra mesajele lui Dumnezeu. În spectacolul grotesc al epocii noastre e greu să distingi delicatele minuni; însă aici e şi miza vieţii creştine. Pentru că cei care reuşesc să vadă minunea, inclusiv în lucruri simple, Îl pot vedea şi pe Hristos, chiar şi în zilele noastre. Ceilalţi… sceptici sau doar avizi de spectacol, învaţă să se mulţumească doar cu tot ce-i „mare“ şi „evident“, până când şi minunile, şi Dumnezeu şi ei înşişi se diluează atât de rău că nu par să mai aibă vreun rost.