Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Morţii cei mai vioi
▲ „Nu vreau neapărat să ajung cel mai bogat om din lume, nici măcar din România. Vreau, însă, să fiu cel mai bogat om din cimitir!“ ▲
În urmă cu câţiva ani, un om de afaceri din România - o personalitate foarte titrată, de altfel - situat între cei mai bogaţi români, mărturisea într-un interviu la radio, atunci când a fost întrebat dacă se va opri să facă afaceri, să-şi mărească averea deja de dimensiuni colosale: „Nu vreau neapărat să ajung cel mai bogat om din lume, nici măcar din România - spune respectivul. Vreau, însă, să fiu cel mai bogat om din cimitir!“. Cred că rare sunt ocaziile când oamenii pot furniza asemenea mostre de cinism. Cu astfel de prilejuri, parcă începi să dibui câte ceva din legile scrise şi nescrise, cunoscute prea bine de cei care ştiu să facă bani (pardon, BANI). Legi care nu iau în calcul oameni, sentimente, prietenie, ci vorbesc doar despre capital uman, despre cumpărători, despre consumatori, despre public ţintă, clienţi, etc. Legi pentru care binele făcut celuilalt este un serviciu (contra cost, desigur), pentru care nu contează decât individul sănătos, valid, eficient, care munceşte minim 8 ore pe zi, care produce şi consumă după norme standard şi care devine neinteresant, imediat ce nu mai ţine ritmul. Nici o problemă, nimeni nu e de neînlocuit, întotdeauna altcineva aşteaptă la rând! Studenţii de astăzi, spre exemplu, nu au altă ţintă decât o profesie bine plătită, de preferinţă la o companie multinaţională, cu maşină şi telefon de serviciu, care să le permită să se îmbrace zi de zi „la costum“, să alunge cât mai departe amintirea cartofilor prăjiţi pe reşoul improvizat din camera de cămin şi grija banilor, întotdeauna prea puţini. Planurile de viaţă importante, cum ar fi întemeierea unei familii, sunt trecute, fără ezitare, pe planul al doilea. Concepţia (desigur falsă!) că profesia trebuie să prevaleze, că problema familiei se rezolvă simplu, după dobândirea unui statut social şi, eventual, după îngrăşarea unui cont în bancă, are ca efect garantat o însingurare tot mai acută, datorată scufundării în munca din ce în ce mai solicitantă. Faptul că trăim în epoca produselor fabricate în serie, îi face pe unii să creadă că iubirea, fericirea, prietenia sunt „bunuri“ care pot fi obţinute „ca de la raft“, asemenea produselor din supermarket, deşi prea bine se ştie că cele mai valoroase lucruri din viaţa unui om nu se cumpără, ci sunt „hand-made“, adică sunt dobândite cu truda proprie, pe care nimeni şi nimic nu o poate substitui. Probabil că, odinioară, când trebuia manufacturată cea mai mare parte a lucrurilor din casă şi din ogradă, lucrul acesta era mai uşor de înţeles. Venindu-mi în minte un fragment din slujba înmormântării, care spune că „după ce dobândim lumea, în groapă ne sălăşluim“, mă gândeam cât de defectă este concepţia de viaţă a omului lipsit de credinţă, al cărui unic reper valoric este banul şi statutul social. Cât de falsă este concepţia că banul, odată dobândit, poate construi fericirea, poate apropia sufleteşte pe oameni! Şi, la celălalt capăt, cât de plăcut e să ai prieteni, să ştii să apreciezi puţinul ca pe un dar special de la Dumnezeu, să-L poţi găsi pe Hristos în persoana iubită, în copii, în semeni; cât de reconfortant este să poţi transforma râvna luptei pentru supravieţuire, în iubire, iar munca - poate câteodată neplăcută - într-o asceză care să aducă, pe lângă bani, foloase de ordin interior, cu mult mai preţioase. Pentru unii, aceste idei pot fi fanteziste, poate chiar „misticoide“ şi nu se pot compara cu pragmatismul excesiv, care poate să ucidă suflete şi trupuri. E greu să vorbeşti despre relaxare când totul în jur e stresant, despre normalitate când anomalia a devenit fenomen generalizat; e greu să pui banul pe un plan secund, când facturile ne bântuie cutiile poştale, lună de lună, cu precizie de ceas. Pentru cei care se pot ţine deoparte de iureşul cotidian, e simplu. Dar ceilalţi, strânşi de chingile unui sistem social nemilos, ce ar trebui să facă, cum ar putea să procedeze, ca să îşi păstreze sufletele vii? Să nu devină, astfel - apelând un pic la cinismul personajului menţionat la începutul articolului - morţii cei mai vioi din toate timpurile?