Mucenița Lidia de la Filipi

Prin definirea spaţiului geografic numit Macedonia, Apostolul Pavel ni se relevă ca personaj real, istoric. Undeva, pe linia orizontului, ca o ilustraţie din cărţile de şcoală a celor afirmate de Copernic, că pământul e rotund, o corabie se înfiripă treptat. Un vârf de catarg, apoi prova şi... Dar dacă te-ai hotărât, poate, să-l aştepţi pe „Apostolul neamurilor” să sosească din Troia şi să pună piciorul încălţat în sandale pe pământul Eladei, atunci închide ochii în clipa în care corabia mai stă încă pe linia orizontului. Apoi ia-o încet, pe jos, „apostoleşte”, pe artera principală a Cavalei, străvechiul drum comercial care, din secolul 1 î.Hr., lega pe uscat Apusul de Răsărit: Calea Egnatia. Pe ea a mers Apostolul Pavel, însoţit de ucenicii săi, Timotei şi Sila, către inima Macedoniei.

Istoria oraşului Filipi începe în secolul 4 î.Hr., în timpul glorioaselor domnii ale lui Filip al II-lea şi apoi a fiului său, Alexandru cel Mare. În Antichitate, regiunea care cuprinde oraşul Filipi se numea Tracia. Era locuită de războinicele triburi tracice. Vrând să-şi asigure frontiera de est a Macedoniei, Filip se luptă cu tracii, îi învinge în bătălia de la Amfipolis (357 î.Hr.), iar în anul 356 î.Hr. întemeiază oraşul. Regatul său atinge malurile Bosforului. Astfel, oraşul Filipi va fi adesea punctul de plecare a cuceririlor lui Alexandru cel Mare în Asia, prilej fericit pentru civilizaţia greacă de a păşi pe continentul vecin. Aşa s-a născut acel fenomen miraculos pentru istoria civilizaţiei cunoscut sub numele de elenism. Limba greacă devine o limbă de circulaţie universală, iar cultura, arta, filosofia vechilor greci prind rădăcini în Asia Mică.

Dar iată că vectorul istoriei cunoaşte şi o direcţie inversă. Dinspre Asia Mică, Mesopotamia, Iudeea, mai ales, va radia spre Occident înnoirea spirituală, prin mâna întinsă de Dumnezeu-Tatăl omenirii, spre mântuire. Jertfa Fiului Omului, învăţătura Lui şi făgăduinţa vieţii veşnice vor surpa templul cel vechi şi îl vor înălţa pe cel nou: Biserica creştină. În sens invers, dar firesc dacă ne raportăm la fenomenologia cosmică, deci de la Răsărit spre Apus, noua religie, circumscrisă Evangheliilor şi propovăduită de apostoli şi ucenici, cucereşte cu „arma” cuvântului şi a faptei celei folositoare aproapelui, izvorâtă din iubire, bătrâna Europă, începând cu Macedonia și chiar cu oraşul Filipi!

Oare totul se petrece acum sau în urmă cu aproape 2000 de ani? Apostolul Pavel e un om aproape bătrân, către 60 de ani, mic de statură, gârbovit, cu capul pleşuv şi barba mare, bogată. Are o înfăţişare deloc atrăgătoare, în plus, marcată de o suferinţă ascunsă („un bold în trup”). Aşa îl înfăţişează primul „portret” de pe o placă de pământ ars, din sec. 6 d.Hr. (păstrată în Muzeul „Benaki” de la Atena), sau fragmentul de opaiţ, descoperit, tot la Atena, de Şcoala Americană de Arheologie. Nimic din această făptură chinuită, adunată în sine, aparent chiar ursuză, nu-l exprimă pe subtilul teolog și împătimitul propovăduitor al adevărului lui Hristos, care i-a fost revelat pe drumul Damascului. Mai evident este omul deprins cu munca fizică - stăpâneşte bine meşteşugul ţesutului pânzei de cort din păr de capră şi chiar pe acela al alcătuirii cortului, pe care îl vădesc mâinile puternice şi trudite. Doar glasul, adânc, pătrunzător, dă vorbelor reverberaţie de clopot. Ştie să mângâie şi să certe, să poruncească şi să se roage.

Ochii lor, osteniţi de lumina orbitoare a soarelui, cercetează oraşul din dreapta şi din stânga Căii Egnatia. Se retrag la umbra unui smochin bătrân şi desfac merindea frugală. Treptat, oraşul se dezmorţeşte. Negustorii îşi scot tarabele cu mărfuri în strada mare şi îmbie cu glasuri stridente cumpărătorii. O împrejmuire rotundă, marcată cu blocuri mari de piatră cioplită, fără acoperiş, le atrage atenţia. Clipocitul unei ape se aude foarte aproape. Râul Angista curge limpede peste pietrele rotunjite de valuri. Se ştie că, după ritual, iudeii îşi aşază întotdeauna locul de închinare lângă o apă. Drumeţii sunt uimiţi că în locul încercuit, la acest ceas de-nserare, şi este chiar sâmbătă!, se află numai femei. Stau pe pietre şi cântă psalmi. Vocile, armonizate suav, ridică spre cer o ofrandă sonoră. Cei trei se decid să-și împlinească, totuși, misiunea: „Şi şezând, vorbeam femeilor care se adunaseră” (Fapte 16, 13). Din ce în ce mai înflăcărat, cuvântul Apostolului Pavel bate la uşile sufletelor. „Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatirelor (lângă Efes, regatul Lidiei, n.a.), închinătoare la Dumnezeu, asculta” (Fapte 16, 14). După straie, se vede că este o femeie înstărită şi că nu e din partea locului. Pe cap poartă un fel de tulpan, răsucit, dintr-un şal de brocart. E înaltă, cu privirea mândră, poruncitoare. Cântă şi ea, cu celelalte, psalmi. Dar glasul ei are o căldură anume, tulburător şi adânc, înfiorat când se-nalţă şi răscolitor când coboară. Apostolul vorbeşte înflăcărat despre botezul întru legea lui Iisus Hristos. Pe neașteptate, femeia face câțiva pași spre el, grăind cu îndrăzneală și hotărâre: „Poți să mă botezi? Dacă poți, botează-mă! Acum, aici!” Fără vorbe, Apostolul Pavel se-ndreaptă spre malul apei, face un salt uşor şi se opreşte pe un bolovan mare, netezit de curgerea veşnică. Timotei și Sila rămân pe mal, îngânând o rugăciune. Pavel îi face semn femeii să se apropie. Fără ezitare, negustoreasa de purpură intră în apă până la glezne. Se opreşte pe o altă piatră, în fața Apostolului. La semnul lui, mâinile femeii desfac cu îndemânare legătura din jurul capului. Slobozit din strânsoare, părul castaniu, lung până la mijloc, îi învăluie umerii. Pavel se apleacă, îşi umple căuşul mâinilor cu apă limpede, pe care o revarsă pe creştetul aplecat al femeii. Buzele lui rostesc rar ceva, poate ceea ce spun şi astăzi preoţii noştri, săvârşind acest moment din Taina Sfântă a creştinării pruncilor: „Se botează roaba lui Dumnezeu... în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!” Probabil numele ei nu era Lidia, ci Apostolul i l-a dat, după ţara ei de baştină, regatul Lidiei.

Iată, deci, cea dintâi mărturie scrisă, prin urmare, de necontestat!, care numeşte pe cea dintâi persoană binecuvântată de Dumnezeu să se adape la izvorul Adevărului credinţei creştine prin intermediul direct al Apostolului Pavel, pe pământul Eladei. Şi tot Dumnezeu a voit ca această persoană să fie o femeie! În casa şi mai ales în sufletul acestei femei a sădit Apostolul neamurilor preţiosul și tainicul vlăstar al celei dintâi Biserici creştine din Macedonia şi, implicit, din Europa! Se spune că Lidia avea să devină prima muceniţă creştină atestată documentar pe continentul european și că ar fi ajuns să-L propovăduiască pe Hristos până în Spania. Cu iconiţa care o reprezintă pe muceniţa Lidia, şi pe care o poţi găsi numai aici, la Filipi, ne desprindem cu greu de acest loc sfinţit, pentru a ne întoarce printre ruinele oraşului Filipi.

Cuvântul Evangheliei lui Hristos, propovăduit cu atâta ardoare de Apostolul neamurilor şi ucenicii săi, adevărul Învierii Celui răstignit, au tulburat minţile şi sufletele locuitorilor din Filipi, astfel că „au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus în piaţă, îna­intea dregătorilor. Şi ducându-i la judecători, au zis: «Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră. Şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani!» Şi s-a sculat şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii, rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Şi după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta (...) i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci” (Fapte 16, 19-24). O hrubă strâmtă, cu tavanul scund proptit în căpriori de lemn, se crede a fi fost locul de umilinţă şi suferinţe ale Apostolului Pavel şi ucenicilor săi, Sila și Timotei.

Un lacăt precar, prins în două belciuge pe un lanţ ruginit, stăvileşte și azi pornirea virtuală a celui care ar vrea să intre. Plecând din Filipi, Apostolul Pavel le scrie locuitorilor săi (dar şi nouă!) cea mai caldă şi tandră dintre Epistolele sale: „În petrecerea voastră în lume, purtaţi-vă numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, aşa încât, fie că vin şi vă văd, fie că sunt departe şi aud veşti despre voi, să ştiu că sunteţi statornici într-un duh. (...) Cele ce aţi învăţat, aţi primit, aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 1, 27; 2, 10-12; 4, 9).