Muzica, factor de educaţie în viaţa tinerilor

„Un cântec frumos este un bun educator.“ Pornind de la acest adevăr indubitabil, putem spune că numărul, precum şi valoarea artistică şi moral-educativă a cântecelor ascultate, cântate sau a pieselor audiate reprezintă o investiţie în educarea copiilor şi a tinerilor care vin după noi, pentru a duce societatea mai departe. Muzica bună sub acest aspect, regăsită din belşug în repertoriul bisericesc, dar şi în creaţia laică, reprezintă izvorul curat din munte, care, pe unde trece, face să rodească pământul şi, cu timpul, modelează până şi piatra. Iată de ce copiii şi tinerii trebuie să beneficieze încă din perioadă fragedă şi până la maturitate de o educaţie muzicală sistematică şi deliberat organizată. Pentru a ameliora sănătatea morală a viitoarei societăţi româneşti, trebuie să se acţioneze la rădăcina acesteia, pentru ca, indiferent de cum vor creşte crengile acestui arbore social, calitatea umană a acestora să fie asigurată.

Fiinţa umană este dihotomică, adică alcătuită din trup şi suflet. Trupul este chivotul în care sălăşluieşte sufletul, iar împreună alcătuiesc „chipul lui Dumnezeu în om“, flacăra care luminează calea omului în drumul său spre descoperirea adevărului, a binelui şi a frumosului, adică spre desăvârşire. Rezultă de aici valoarea superioară a sufletului, la a cărui formare trebuie vegheat din fragedă pruncie. Înţelepciunea populară ne spune de veacuri că „pomul cât e mic se-ndreaptă“, iar ştiinţa pedagogică susţine cu temei rolul primordial al educaţiei în triada factorilor de formare şi dezvoltare a personalităţii copilului: ereditatea, mediul şi educaţia. Aceasta din urmă este cea dintâi, pentru că ea ţinteşte formarea copilului după un anumit cod moral şi începe chiar din prima zi a celor „şapte ani de-acasă“, unde, printre altele, trebuie să-l înveţe şi că „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos“.

Copilul sensibilizat, cu o capacitate afectivă superioară, este în mâna părinţilor, a educatorilor şi a altor factori educativi ca o pastă uşor de modelat după cerinţele moralei creştine şi ale unei societăţi civilizate, pe când copilul nedezvoltat afectiv, cu „suflet de beton“, nu reverberează la nici un mesaj, este refractar la tot ceea ce înseamnă comunicare interumană, devenind uneori chiar infractor. Copiii şi tinerii care nu au capacitatea de a se emoţiona, pozitiv sau negativ, nu vor reacţiona corect nici la intenţiile educativ-formative ale societăţii. Sămânţa nu încolţeşte dacă este aruncată pe asfalt, pe teren sterp sau deteriorat, ci numai dacă respectivul pat germinativ a fost pregătit corespunzător; această pregătire constă în sensibilizarea copiilor, în dezvoltarea lor afectivă. „Când spunem că o persoană adultă lucrează „fără tragere de inimă“, avem în vedere tocmai absenţa sau sărăcia unor procese afective pozitive, care să tonifice, să susţină activitatea.“ Sentimentele, trăirile constituie o sursă de energie, un resort al voinţei, motive puternice de acţiune, un veritabil perpetuum mobile. Întotdeauna cu copiii şi tinerii se comunică cel mai bine, mai rodnic şi mai trainic pe bază de afect. Numai cine ajunge la sufletul copilului i-l poate prelucra. Este bine să se ştie însă că cei mici şi tinerii, în general, comunică pe o lungime de undă proprie generaţiei lor; cei mai în vârstă îi vor recepţiona, îi vor înţelege şi vor putea interrelaţiona cu ei numai în măsura în care au rămas tineri cu spiritul.

În educaţie, chiar mai mult decât în medicină, e mai prudent, mai înţelept să previi decât să vindeci, deoarece este mai eficient şi mai economic. Dacă factorii decidenţi ar face această investiţie înţeleaptă, ar observa, peste ani, că numărul celor certaţi cu legea s-ar reduce simţitor, realizându-se economii din inutilitatea multor instituţii de combatere a violenţei, de recuperare (parţială) şi de penalizare, pentru că tot înţelepciunea populară ne spune că „cine cântă nu-i om rău“.