O filă frumoasă sau cum se scria altădată despre „sfinții preoți” de la țară

În ținutul livezilor de la Rădășeni au păstorit de‑a lungul vremurilor slujitori destoinici ai Altarului, adevărați preoți fără odihnă, rugători, cinstitori de Dumnezeu și iubitori de oameni. Între ei s‑a așezat pe pomelnicul ctitoricesc al satului și părintele Iancu, care, ajutat de tinereţea râvnei duhovniceşti şi de o dorință a slujirii totale, a dăruit priceperea şi zelul său Bisericii și comunității cu care s‑a identificat. S‑a ocupat de cei necăjiţi, ajutând familiile nevoiaşe, şi a căutat modalităţi de a răspunde exigenţelor vremii, îndemnându‑i și pe copii, și pe cei mai înaintați în vârstă să se îndeletnicească cu cititul și răsfoitul cărților, dar în tot acest timp s‑a ostenit cu sârg spre a păstra vie tradiţia ortodoxă strămoșească.

Slujirea neîncetată așezată ca dar pentru cei din jur pare a defini lucrarea acestui preot misionar, harnic, preocupat de lucruri serioase şi trainice, dăruindu‑şi viaţa şi trăirile Stăpânului veacurilor, Răsplătitorul şi Judecătorul nostru, al tuturor.

Lângă amintirile pline de lumină ale celor care l‑au cunoscut, portretul în cuvinte al acestui vrednic slujitor a fost zugrăvit încă din vremea aceea de cronicari și publicații importante. Redăm în continuare frumoasele slove așezate de Tiberiu Boldur în „Cultura Poporului“, la anul 1926, despre acest minunat preot din Rădășeni:

Un preot ideal

Puţine sate din întinsul ţării au avut un aşa de mare noroc ca Rădăşenii. Dumnezeu i‑a binecuvântat cu un preot fără pereche. Părintele Iancu. Deşi după studiile sale putea să fie numit preot de oraş, a preferat totuşi să se stabilească în comuna sa de naştere, spre a păstori sufletul acelora de care era legat. La început, oamenii se cam speriaseră de acest vajnic slujitor al Domnului, căci mânia lui era grozavă când prindea pe vreunul cu o nelegiuire. Dar când băgară de seamă că ocara lui, care ardea ca focul, era pornită numai din cea mai mare iubire pentru ei, au început să se deprindă cu el, să‑l înţeleagă, să‑l asculte, să‑i ofere ajutorul.

Acum, biserica e plină de credincioşi smeriţi, care urmează sfaturile preotului lor ca litera Evangheliei. Certuri nu se mai pomenesc în Rădăşeni de când a venit părintele Iancu. La început, cei prinşi cu vreo gâlceavă erau datori să plătească 20 de lei, care se dădeau celor mai nevoiaşi din sat. Apoi părintele i‑a învăţat să se socotească fraţi unul cu altul.

Tot datorită cuminţeniei părintelui nu mai sunt cerşetori în Rădăşeni. Pe cei câţiva neputincioşi sau bătrâni fără avere şi fără neamuri îi întreţine omeneşte satul întreg, care ar socoti drept o mare ruşine să lase să rabde de foame pe unii dintre ai lor.

Văzând că mulţi dintre săteni pătimesc de amarnică neştiinţă de carte, într‑o duminică, la biserică spuse poporului prezent că neştiinţa e un păcat de moarte. Îndemnă pe copiii de şcoală să înveţe buchiile, precum și pe părinţii care n‑avuseseră parte de învăţătură. Sfătui pe fraţi să ajute fraţilor la învăţătură şi sili pe cei chiaburi, care aveau argaţi neştiutori, să‑i pună la carte măcar o jumătate de zi pe săptămână.

Şi părintele Iancu nu glumeşte. Ce‑a spus el trebuie să se facă. Să ferească Dumnezeu pe cel ce nu‑i intră în voie! Căci pentru o vorbă a părintelui Iancu oamenii sunt în stare să intre în foc.

Un învăţător tinerel, care era leneş şi pe deasupra încerca să se pună în proptă cu părintele, a fost silit, chiar după a doua lună, să‑şi ia catrafusele şi să se ducă de unde‑a venit. Cu cel nou însă, care e un om de ispravă, părintele Iancu se înţelege de minune. Amândoi au început să se ţină de capul oamenilor să se mai lasă de băutură şi să nu mai înjure. Ce‑i drept, le‑a fost tare greu, dar cu stăruinţă ce nu face omul?

În bună înţelegere cu sătenii a hotărât că oricine bea la cârciumă să plătească pe deasupra preţului băuturii o dijmă din care să se cumpere cărţi folositoare pentru biblioteca satului. Cine e prins beat plăteşte o sută de lei amendă tot pentru acelaşi scop. La început, amenzile ­curgeau cam des, dar acum oamenii s‑au învăţat să bea mai puţin, mai ales că părintele a hotărât să nu mai calce o lună în casa celui care s‑a făcut vinovat de o aşa ruşine.

Dar unul din cele mai frumoase obiceiuri pe care le‑a iscodit părintele este că, la sfârşitul fiecărei luni, adună tot satul la o masă comună, unde toţi se veselesc împreună. Masa asta o numeşte el „masa înfrăţirii“. Iar drept pedeapsă nu sunt primiţi beţivii sau cei cu o purtare rea.

Aceste mese sunt într‑adevăr un prilej de înfrăţire, iar oamenii, când se despart, se îmbrățișează cu făgăduiala că au să trăiască şi mai departe în bună pace şi înţelegere. Prin acest simplu şi frumos obicei, părintele a izbutit să deprindă pe oameni să lucreze laolaltă, să se întovărăşească tot mai mult în întreprinderile lor, aşa că nu‑i de mirare că în tot judeţul nu se află cooperativă mai bine închegată ca cea din Rădăşeni.

Ultima dată când am fost la Rădăşeni l‑am găsit bolnav pe părintele Iancu. Suferea de ficat, boala oamenilor prea harnici. Oamenii erau trişti, au pus toţi mână de la mână şi au adus pe cel mai bun doctor de la oraş să‑l cerceteze, iar preoteasa nu mai putea să ţină piept tuturor celor care veneau îngrijoraţi şi plini de iubire să afle veşti despre „tatăl satului nostru”.

Căci orice iubire curată este răsplătită pe lumea asta.