Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O revitalizare a literaturii

O revitalizare a literaturii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Monica Patriche - 03 Aug, 2010

Se poate vorbi despre o devitalizare a literaturii, de la Nichita Stănescu, care cânta bucuria şi uimirea de a fi ("sunt un om viu, viu, pipăibil cu mâna", "ce minune că eşti, ce mirare că sunt"), la Ioan Es Pop ("miercuri am fost viu toată ziua. Asta mi se/ întâmplă rar"). Teodor Dună mărturiseşte despre sine că este plin de viaţă: "tot mai viu/ îmi sunt. Până la piele de viu îmi sunt" (zgomotul cărnii).

Lirismul lui Teodor Dună se caracterizează prin trăsături ca elanul vital, corporalitatea, jocul contrariilor viaţă-moarte, interior-exterior. Dacă în poemul Ghilgameş, Nichita Stănescu descoperă lipsa de consistenţă a corporalităţii, neputinţa ei de a exprima sinele, revelându-i-se de asemenea propria interioritate, Teodor Dună are o experienţă diferită.

În volumul De-a viu (Editura Cartea Românească, 2010), simbolul vieţii, apa, se transformă în ceva contrar: "şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi" (înverzirea). Vorbind despre o fată moartă, poetul păstrează impresii vii, sugestive, ale trupului care pot aminti de o renaştere sau de o stare incipientă a creaţiei: "m-am apropiat de ea şi genunchii ei ca doi copii/ adormiţi mirosind a lapte". Teodor Dună preferă o metafizică în care viaţa şi moartea sunt puse pe acelaşi plan, fiecare luând cu uşurinţă chipul celeilalte, inversându-şi rolurile.

Autorul exprimă nu o ruptură între cele două realităţi-cadru, nu o tensiune între "înăuntru" şi "în afară" ca la Nichita Stănescu, ci merge pe urmele lui Tagore, pentru care universul e unitar ca substanţă, în care există o comuniune a tuturor, şi care palpită de o bucurie plenară. Poetul hindus exprimă plastic acestea: "Simt cum toate stelele strălucesc în mine./ Lumea năvăleşte în viaţa mea ca un şuvoi./ Florile se deschid în trupul meu…" Teodor Dună reia ideea: "viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine./ Atât de viu, că o sută de vieţi au rămas înafara mea, înfăşurate." "…şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,/ că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur." Motivul vieţii ascunde o negaţie care poate părea absurdă: "lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea". În final, viziunea unei lumi în care "blocurile îşi scuipă temeliile". Este o idee inversă sacrificiului, a jertfei care fundamentează viaţa.

Poemul camera începe cu evocarea unei primăveri care înverzeşte obiecte neînsufleţite ("patul meu a înverzit. I-au crescut câteva ramuri"). Finalul lui ne poartă într-un plan în care viaţa nu e recuperată. Moartea nu e o cale de depăşire a limitelor, de tindere către absolutul fiinţei.

În sfoara este relevat un traseu ascensional: "şi eu uşor, uşor, ca un zmeu de hârtie creponată,/ mă ridic/ în cerul de primăvară/ şi lumea jos, jos, îşi frânge marginile ca vârâtă într-un-sac".

Ultima parte, carla, este cea mai lungă şi mai bogată în sentimente. Doi tineri morţi văd o lume frumoasă: "voia să vadă cai albaştri avea doar 14 eram doar morţi/ de foarte puţin/ e o lume frumoasă i-am spus singura" (singura lume. Avem compasiune faţă de vulnerabilitatea fiinţei umane, plină de răni: "îţi odihneşti rănile lângă mine/ şi odihniţi ducem cu noi ospeţe întregi" (aşa cum în mări). Respirăm pe de-a-ntregul frumuseţea cailor albaştri şi a trandafirilor: "caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre" (caii albaştri), "doar noi plutim peste întinderile de trandafiri" (plutirea). Lumea frumoasă are un nume: "şi carla e cel mai potrivit nume pentru această lume/ frumoasă" (singura lume).

Vorbirea ca existenţă este una dintre temele ultimei părţi: "cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri, cu atât ei vor/ umple casa mai mult" (şnu eram lângă el cândţ), "cred că nu ştie că sunt vie ne uităm împreună la câmpuri a început să-mi vorbească", "zice ceva despre cai albaştri şi se duce la perete şi chiar cred că vede cai albaştri vorbeşte şi despre un oraş de sare mie nu mi-a vorbit nimeni despre lucruri aşa frumoase" (şcred că nu ştie că sunt vie…ţ).

Relaţia eros-thanatos este dezvoltată pe larg: "îl culc lângă mine mă ţine în braţe deşi nu pare să ştie nimic din asta deşi nu trebuie spus îmi place să-mi ţin sânii cât mai aproape de el în nopţile mai friguroase gura lui ţine de cald sânilor mei"(şcred că nu ştie că sunt vie…ţ).

O frumuseţe clară, luminoasă, care bucură sufletul este trăită pe viu. Rezonăm cu poetul pentru că "există un loc departe de aici în ceruri/ acolo sunt altfel de trandafiri". Şi am dori să continue miracolul acesta, al rostirii calofile, căci "cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri, cu atât ei vor/ umple casa mai mult" (şnu eram lângă el cândţ).

Valoarea volumului este dată de forţa şi plasticitatea scriiturii, care conving.