O revitalizare a literaturii

Se poate vorbi despre o devitalizare a literaturii, de la Nichita Stănescu, care cânta bucuria şi uimirea de a fi ("sunt un om viu, viu, pipăibil cu mâna", "ce minune că eşti, ce mirare că sunt"), la Ioan Es Pop ("miercuri am fost viu toată ziua. Asta mi se/ întâmplă rar"). Teodor Dună mărturiseşte despre sine că este plin de viaţă: "tot mai viu/ îmi sunt. Până la piele de viu îmi sunt" (zgomotul cărnii).

Lirismul lui Teodor Dună se caracterizează prin trăsături ca elanul vital, corporalitatea, jocul contrariilor viaţă-moarte, interior-exterior. Dacă în poemul Ghilgameş, Nichita Stănescu descoperă lipsa de consistenţă a corporalităţii, neputinţa ei de a exprima sinele, revelându-i-se de asemenea propria interioritate, Teodor Dună are o experienţă diferită.

În volumul De-a viu (Editura Cartea Românească, 2010), simbolul vieţii, apa, se transformă în ceva contrar: "şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi" (înverzirea). Vorbind despre o fată moartă, poetul păstrează impresii vii, sugestive, ale trupului care pot aminti de o renaştere sau de o stare incipientă a creaţiei: "m-am apropiat de ea şi genunchii ei ca doi copii/ adormiţi mirosind a lapte". Teodor Dună preferă o metafizică în care viaţa şi moartea sunt puse pe acelaşi plan, fiecare luând cu uşurinţă chipul celeilalte, inversându-şi rolurile.

Autorul exprimă nu o ruptură între cele două realităţi-cadru, nu o tensiune între "înăuntru" şi "în afară" ca la Nichita Stănescu, ci merge pe urmele lui Tagore, pentru care universul e unitar ca substanţă, în care există o comuniune a tuturor, şi care palpită de o bucurie plenară. Poetul hindus exprimă plastic acestea: "Simt cum toate stelele strălucesc în mine./ Lumea năvăleşte în viaţa mea ca un şuvoi./ Florile se deschid în trupul meu…" Teodor Dună reia ideea: "viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine./ Atât de viu, că o sută de vieţi au rămas înafara mea, înfăşurate." "…şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,/ că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur." Motivul vieţii ascunde o negaţie care poate părea absurdă: "lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea". În final, viziunea unei lumi în care "blocurile îşi scuipă temeliile". Este o idee inversă sacrificiului, a jertfei care fundamentează viaţa.

Poemul camera începe cu evocarea unei primăveri care înverzeşte obiecte neînsufleţite ("patul meu a înverzit. I-au crescut câteva ramuri"). Finalul lui ne poartă într-un plan în care viaţa nu e recuperată. Moartea nu e o cale de depăşire a limitelor, de tindere către absolutul fiinţei.

În sfoara este relevat un traseu ascensional: "şi eu uşor, uşor, ca un zmeu de hârtie creponată,/ mă ridic/ în cerul de primăvară/ şi lumea jos, jos, îşi frânge marginile ca vârâtă într-un-sac".

Ultima parte, carla, este cea mai lungă şi mai bogată în sentimente. Doi tineri morţi văd o lume frumoasă: "voia să vadă cai albaştri avea doar 14 eram doar morţi/ de foarte puţin/ e o lume frumoasă i-am spus singura" (singura lume. Avem compasiune faţă de vulnerabilitatea fiinţei umane, plină de răni: "îţi odihneşti rănile lângă mine/ şi odihniţi ducem cu noi ospeţe întregi" (aşa cum în mări). Respirăm pe de-a-ntregul frumuseţea cailor albaştri şi a trandafirilor: "caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre" (caii albaştri), "doar noi plutim peste întinderile de trandafiri" (plutirea). Lumea frumoasă are un nume: "şi carla e cel mai potrivit nume pentru această lume/ frumoasă" (singura lume).

Vorbirea ca existenţă este una dintre temele ultimei părţi: "cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri, cu atât ei vor/ umple casa mai mult" (şnu eram lângă el cândţ), "cred că nu ştie că sunt vie ne uităm împreună la câmpuri a început să-mi vorbească", "zice ceva despre cai albaştri şi se duce la perete şi chiar cred că vede cai albaştri vorbeşte şi despre un oraş de sare mie nu mi-a vorbit nimeni despre lucruri aşa frumoase" (şcred că nu ştie că sunt vie…ţ).

Relaţia eros-thanatos este dezvoltată pe larg: "îl culc lângă mine mă ţine în braţe deşi nu pare să ştie nimic din asta deşi nu trebuie spus îmi place să-mi ţin sânii cât mai aproape de el în nopţile mai friguroase gura lui ţine de cald sânilor mei"(şcred că nu ştie că sunt vie…ţ).

O frumuseţe clară, luminoasă, care bucură sufletul este trăită pe viu. Rezonăm cu poetul pentru că "există un loc departe de aici în ceruri/ acolo sunt altfel de trandafiri". Şi am dori să continue miracolul acesta, al rostirii calofile, căci "cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri, cu atât ei vor/ umple casa mai mult" (şnu eram lângă el cândţ).

Valoarea volumului este dată de forţa şi plasticitatea scriiturii, care conving.