Pictoriţa Iulia Hălăucescu - talent, dăruire şi iubire

Am cunoscut destul de mulţi copii de preoţi. Unii celebri, alţii aproape anonimi. La întâlnirea cu ei, am admirat adeseori fărâma de bunăcuviinţă şi bobul de înţelepciune care a rodit în ei ca într-un pământ bun. Alteori a trebuit să remarc, nu fără părere de rău, că sămânţa a căzut pe pământ pietros, între spini şi n-a putut rodi. S-a uscat şi a murit acolo, lângă marginea drumului. Alteori, iarăşi, i-am dat dreptate părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea despre un cunoscut fiu de preot: degeaba atâta talent, dacă nu este deloc frică de Dumnezeu (se referea, din păcate, la Lucian Blaga).

„Doamna acuarelei româneşti“

După întâlnirea cu astfel de oameni, binevoitori şi curaţi la suflet, primul gând se ducea către familia preotului în care au crescut şi au fost educaţi. Au existat, slavă Domnului, multe familii model care au făcut din creşterea şi educarea pruncilor lor o preocupare de căpătâi, o artă, o nevoinţă aproape monahală adusă ca o jertfă bineprimită înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al bunătăţilor celor adevărate.

Dintre copiii de preoţi ce i-am întâlnit, păstrez o frumoasă amintire pictoriţei Iulia Hălăucescu, supranumită „doamna acuarelei româneşti“.

Auzisem de mulţi ani de persoana ei şi văzusem în muzeul de la Vovidenia, din vecinătatea Mănăstirii Neamţ, două picturi realizate de ea.

Când am vizitat-o în „conacul“ de pe strada Ştefan cel Mare şi Sfânt din Piatra Neamţ ne-a primit într-o odaie largă, un salon de fapt, împodobit cu picturi superbe şi cu mobilă de epocă. Era împreună cu soţul ei, Lucian - Petronius, un bătrân simpatic şi înţelept. Între cei doi era o armonie evidentă, o pace şi seninătate pe care le-am observat dintru început. M-am dus în casa ei însoţind doi scriitori ieşeni, Grigore Ilisei şi Constantin Coroiu, mai vechi prieteni ai familiei Hălăucescu. Văzându-mă în uniformă monahală, doamna a intrat uşor în dialog cu mine. Mi-a spus din capul locului că era fiică de preot şi se născuse la Tarcău, unul dintre satele de munte cu frumuseţi paradisiace, vecin cu bătrânul schit care poartă acelaşi nume. Tatăl ei, preotul Gheorghe Verşescu, păstorise credincioşii din partea locului 13 ani. Muncise mult, construise o casă parohială nouă şi spre surprinderea multora, alcătuise o monografie completă a localităţii cu pricina, premiată mai târziu chiar de Academia Română. Preotul Gheorghe Verşescu provenea din fostul judeţ Baia şi a fost pentru scurt timp paroh lângă Fălticeni, la Valea Glodului. De aici a fost transferat la Tarcău, unde s-a îndrăgostit pur şi simplu de altarul bisericii, de frumuseţea rar întâlnită a locului şi de puritatea sufletelor enoriaşilor săi.

O tradiţie pe care alţii să o ducă mai departe

Ascultându-o în ziua aceea pe Iulia Hălăucescu, prin faţa ochilor mi se derulau imaginile inefabile ale Tarcăului, cu pârâul desprins din poveşti, pădurea ce se „strecura“ până aproape de casele sătenilor, căpiţele de fân din poienile îngrădite cu răzlogi, casele îngrijite, văruite, şi cuminţenia oamenilor. Trecusem şi eu, de multe ori, prin satul în care se născuse pictoriţa, în drum spre mănăstirea din apropiere.

Vorbindu-mi de tatăl ei şi de satul copilăriei, Iulia Hălăucescu mi s-a revelat cu toată sensibilitatea ei, atât de rară în vremea noastră. La un moment dat, ne-a dus şi la etajul casei, arătându-ne multe lucruri vechi şi preţioase. Le avea pregătite pentru un muzeu pe care s-a străduit să-l deschidă la Tarcău. Inaugurarea lui s-a făcut în noiembrie 2003 şi au fost aşezate acolo 120 de picturi semnate de ea, unele în ulei, altele în acuarelă, înfăţişând pe membrii familiilor Verşescu şi Hălăucescu, dar şi peisaje, flori, portrete, natură statică etc.

Eram uimit, cum sunt şi acum, de marea dăruire a acestei femei. Dorea să lase totul semenilor ei, într-un loc care să-i bucure, să-i strângă laolaltă, să creeze o tradiţie pe care alţii să o ducă mai departe. Acestea erau preocupările doamnei Hălăucescu în anul 2000. I-am cerut atunci o pictură cu schitul Vovidenia. Mi-a făgăduit că se va apuca îndată de lucru. S-a ţinut de cuvânt. Mi-a trimis tabloul care a fost reprodus în ediţia a II-a a lucrării monografice pe care am dedicat-o Schitului Vovideniei. Mi-a făcut şi un portret pe care cunoscătorii în materie l-au definit reuşit. Eu l-am privit îndelung şi parcă nu eram de acord cu aprecierile lor. După întâlnirea mea cu marea pictoriţă, am descoperit alte câteva picturi cu teme monastice, eclesiale în general. Aflam din diferite surse că poposise mult în preajma mănăstirilor, la Agapia, Văratec, Vovidenia, Durău ori lângă bisericuţa de la Pârâul Cnejilor, la Tarcău ş.a.m.d. Atent, domnul Grigore Ilisei care i-a închinat un bogat album la împlinirea celor 80 de ani de viaţă, a aşezat picturile mănăstireşti ca pe nişte icoane, între flori cu nuanţe splendide, pictate parcă de fiinţe angelice al căror suflet se află lângă Izvorul armoniei şi al frumuseţii depline. La marile sărbători de peste an, ne scriam câteva rânduri şi mai aflam veşti, ce-i drept puţine în ultima vreme, prin cunoscuţii comuni.

Dincolo de Poarta veşniciei...

Sfatul părintesc şi sincer al tatălui ei a ţinut-o aproape de duhul învăţăturii creştine. Nici nu se putea altfel. Simţindu-şi zilele numărate, a chemat un nepot, preotul lector dr. Daniel Danielescu, coborâtor al unei vechi familii preoţeşti de pe Valea Bistriţei, de la Popeşti, cerându-i să o spovedească. A primit şi Sfânta Împărtăşanie cu o lacrimă ascunsă între gene, gândindu-se la slujirea sfântă a tatălui ei, vreme de 60 de ani, la altarul Împăratului Celui fără de moarte.

Iulia Hălăucescu lasă în urmă sute, poate mii de picturi în care a presărat frumuseţe, culoare şi iubire. Multe tablouri împodobesc case mari de la noi şi de departe, în toată lumea. Peste o sută de pânze şi acuarele s-au întors la Tarcău, în satul românesc care păstrează încă tradiţia, istoria, şi credinţa. Sufletul ei s-a întors la Creator, în Împărăţia Luminii, acolo „unde drepţii ca luminătorii strălucesc“. Dincolo de Poarta veşniciei, ea a găsit tot ceea ce a trimis acolo din vreme…