Pocăința, apus și răsărit, început nou și bun al creștinului

Debutul Postului Mare coincide cu o stăruitoare chemare a Bisericii la pocăință și nevoinţă, la sporirea rugăciunii pentru îndreptare, spre reabilitarea fiinţei umane căzute în păcat şi redobândirea „frumuseţii celei dintâi”. Parcurgând cele şapte săptămâni ce vor urma, practic ne înscriem la cursurile unei şcoli duhovniceşti, învăţând să iertăm, să devenim milostivi, să ne pocăim și să ne smerim. Pe lângă aspectul alimentar, postul deplin ne îndeamnă la luptă duhovnicească, la mai multă rugăciune, la citirea Sfintei Scripturi, a Sfin­ților Părinți, la pelerinaje religioase, la cercetarea deasă a duhovnicilor și părinților îmbunătățiți, spre tămăduirea de tot ce ne subjugă și ne robeşte inima, îndepărtându-ne de Dumnezeu și de scopul ultim al viețuirii noastre pământene, mântuirea. Pe parcursul întregii perioade se va vorbi frecvent despre pocăință ca stare și lucrare duhovnicească, fără de care nu există mântuire. De aceea se cuvine să aprofundăm învăță­tura Bisericii în această privință.

Sfinţii Părinţi socotesc pocăinţa ca pe o metamorfoză care vizează nu doar păcatul în sine, ci și reîntoarcerea la Dumnezeu, o revenire la adevărata menire a omului. Spiritualitatea ortodoxă consideră vital viitorul, iar nu trecutul tenebros, căci „plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Prin po­căință omul încearcă să iasă din moarte și să se îndrepte către viaţă şi înviere. Moartea produsă de păcat reprezintă, pe de o parte, exis­tența în afara comuniunii cu Dumnezeu, iar viaţa adusă de pocăinţă este trăirea în şi cu Dumnezeu. Dacă păcatul s-a iscat din dorinţa de autoîndumnezeire, pocăinţa are ca țintă supremă ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu prin lucrarea virtuţilor, virtuţi care nu se pot împlini decât în comuniunea cu Mântuitorul Hristos, realizabilă numai în Biserică, prin Sfintele Taine. Dacă păcatul constituie o stare contrară firii, trăgându-ne către o viaţă trăită în bejenie față de voia lui Dumnezeu, pocăinţa îl ajută pe cel ce o îmbrăţişează să ducă o existență potrivit fiinţei sale, lucru ce îl face pe om doar cu puţin micşorat faţă de îngeri (Ps. 8, 5). Cu alte cuvinte, scopul fundamental al pocăinţei îl reprezintă întoarcerea din păcat la virtute, din întuneric la lumină.

Din nefericire, unii încă înțeleg prin pocăință exclusiv apartenența la o confesiune creștină din marea „familie” a protestanților, numiți și pocăiți. De aceea se impune întâi o lămurire a sensului acesteia, ca apoi să arătăm importanța stării de pocăință în viața noastră duhovnicească. Așadar, cuvântul provine din grecescul „metanoia”, însemnând „schimbare a minții”. Termenul nu a fost tradus printr-un corespondent fidel în principalele graiuri ale popoarelor creștine, care să redea înțelesul apropiat originalului. La noi, bunăoară, cuvântul românesc s-a preluat prin filieră slavă și accentuează aspectul de remușcare, regret pentru păcatul săvârșit. În limba latină aceeași noțiune, derivată din poenam tenere, insistă pe aspectul juridic, conștiința vinii, teamă de pedeapsă. Având în vedere aspectele lingvistice expuse, teologii au arătat că metanoia nu reprezintă doar peni­tență, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi și a viețui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentațiilor și clădirea unui nou început al vieții interioare, reflectat într-o existență bineplăcută lui Dumnezeu. Pocăin­ța capătă astfel o valoare neîncetată, nu se sfârșește niciodată în viața pământeană, ci devine o permanentă Cruce și Înviere.

Începutul întoarcerii către Dumnezeu este, în primul rând, recunoaşterea păcatelor - condiţie indispensabilă pentru părăsirea acestei căi, pentru vindecare, izbăvire şi mântuire. Recunoaşterea stării de păcătoşenie nu se poate face decât cu o cercetare periodică a conştiinţei, lucrare de căpetenie în întreaga viaţă a monahului şi, implicit, a oricărui creştin. Astfel, Avva Dorotei spune: „fiecare trebuie să se curăţească cu de-amănuntul, să se cerceteze pe sine”. Cer­ce­tarea conştiinţei se cere permanentizată, așa încât ea să însoţească fiecare faptă ori gând al credinciosului, constituind o grijă necontenită, spre a reuși să se tămăduiască de patimi.

Plecând de la această etapă primordială a pocăinţei, omul nu trebuie să se învârtă în jurul ei, ci să treacă la o alta, mai înaltă: aceea a simţirii durerii din cauza stării sale păcătoase, adică a zdrobirii inimii, fără de care, după cum afirmă Sfântul Varsanufie, „nimeni nu se poate mântui de patimi”. Zdrobirea de inimă nu provine din rănirea eului, ci din constatarea că, prin păcat, creștinul s-a despărţit de Dumnezeu şi, stăruind în gre­șeală, rămâne departe de Creatorul său. Se cade ca pocăinţa să nu se oprească doar la o anumită faptă, ci să cuprindă întreaga existenţă umană. De aceea, părintele Dumitru Stăniloae considera po­căin­ța ideea centrală a creștinis­mu­lui, în jurul ei gravitând toate lucrările și stările necesare dobândirii mântuirii. Prin intermediul ei, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine și, indiferent de rezultat, nu va deznădăjdui în privinţa izbăvirii, căci îl salvează harul divin primit în Taina Mărturisirii. Dar, despărţită de spovedanie, căința poate cauza fiinţei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive și reprobabile; nu recunoaşterea păcatului şi denunţarea lui se arată benefice, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. De exemplu, „pocăința” lui Iuda este grăitoare în acest sens: vânzătorul s-a căit că a săvârșit trădarea și vânzarea Domnului, dar, nespovedindu-se, a sfârșit prin suicid.

Aşadar, pocăinţa nu se rezumă doar la o căinţă în stil protestant, ca sentiment pur lăuntric, anulând preocuparea omului de a nu mai greși şi strădania lui spre îndreptare. Deși pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se limitează la o mâhnire abstractă din pricina greşelilor săvârşite, ci se cuvine să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieții credinciosului, prin așezarea în lumina harului dumnezeiesc.