Pocăința la absolut

Unul dintre cei mai mari imnografi ai Bisericii din primul mileniu creștin a fost Sfântul Andrei Criteanul. Născut în secolul al VII-lea la Damasc, s-a călugărit la Mănăstirea „Sfântul Sava”, aflată lângă Ierusalim. După o ședere la Constantinopol, Sfântul Andrei a fost ales Arhiepiscop al Cretei. Este celebru în imnografia Bisericii prin opera sa, Canonul cel mare, care cuprinde 250 de tropare unde accentul se pune pe lucrarea pocăinței asupra sufletului robit de patimi.

M-am gândit, ce a stat în spatele acestei lucrări a geniului marelui imnograf sirian? Care a fost motivația acestei rugăciuni stăruitoare de implorare a milei și iertării dumnezeiești, care rivalizează cu psalmii de pocăință ai Împăratului David?

Am citit viața Sfântului Andrei al Cretei, care e prăznuit în calendarul ortodox în data de 4 iulie. Nimic. Nici un indiciu, nici o fisură în viața lui, nici un păcat major pentru care să se căiască atât de intens. Am găsit însă la părintele Macarie Simonopetritul dezlegarea acestui mister.

Arhiepiscopul Cretei, Andrei, a fost antrenat pentru un moment la erezia monotelită. Fără să fi fost un partizan fervent al ei, a revenit la credința ortodoxă ușor. Canonul care-i poartă numele, redactat la sfârșitul vieții sale, constituie formularea în scris a experienței sale personale a căderii în păcat și a întoarcerii prin pocăință.

Pentru astăzi am ales să scriu despre dogma ortodoxă și erezie, mai exact, prin ce seduce erezia, un păcat care desparte de Dumnezeu chiar pe slujitorii Lui.

Multă lume se teme de termenul dogmă, și aceasta pe nedrept. Dogma nu e o realitate filosofică și rațională pentru că nu este o realitate gândită de om. Sub acest raport, erezia este mai rațională decât dogma. De ce? Pentru că la originea primeia stă un efort de sistematizare rațională care nu reușește decât cu prețul sacrificării unei părți din adevăr.

Dogma este o afirmație a credinței, o mărturisire a unui conținut revelat, care vine așadar de sus, de la Dumnezeu, nu de la om. Ea prezintă restabilirea unui adevăr religios, un adevăr însă în care rațiunea introduce contradicția. Contradicția pune în criză gândirea omului. Ea însă nu poate atinge conținutul revelat.

Să luăm un exemplu. Dogma Sfintei Treimi. Dumnezeu este Unul și întreit în Persoane. Această afirmație nu își are izvorul în speculații asupra substanței, esenței divine, ci în faptul mărturisirii lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu!” (Mt. 16, 16) și în răspunsul lui Hristos: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt. 16, 17).

Afirmația de mai sus exprimă un fapt pe care-l mărturisim și cu care ne simțim solidari. Ea reprezintă mărturia lui Petru, iar nu concluzia unei argumentări. Numai o minte neduhovnicească și orgolioasă, bazată doar pe capacitățile ei, poate adera la un construct rațional uman, adică la o erezie. Dogma surprinde adevărul așa cum îl descoperă Dumnezeu omului.

Când ne aflăm în ceață și nu putem merge mai departe cu gândul în cunoașterea lui Dumnezeu, să urmăm sfatul Sfântului Grigorie de Nazianz: „Atunci când nu-l mai înțelegi pe Dumnezeu, oprește-te și adoră-L în ignoranța, în neștiința ta!”