Prezența nevăzută a lui Dumnezeu, temei pentru lucrarea duhovnicească

Mântuitorul îndeamnă pe cei care doresc să se roage să facă acest lucru în cămara lor, în ascuns. Domnul ne învață: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dumnezeu Care este ascuns, nevăzut, ascultă rugăciunea făcută de creștin tot în ascuns, neștiut de nimeni.

Această legătură între nevăzutul Dumnezeu Care primește rugăciunea făcută în taină este dezvoltată de Sfântul Simeon Noul Teolog: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Ps. 84, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi (Ps. 118, 155)” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucu­rești, 2011, p. 20).

Acest adevăr, al prezenței nevăzutului Dumnezeu, este temeiul rugăciunii. De aici, de la conștien­ti­zarea acestei realități duhovni­cești, începe orice lucrare care privește mântuirea omului. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru că El este prezent, iar rugăciunea este legătura noastră cu prezența personală a lui Dumnezeu.

Această încredere în prezența lui Dumnezeu nu se întemeiază numai pe puterile firești ale omului. Sfântul Simeon zice că cei duhovnicești sau cei care înțeleg duhovnicește ajung la această concluzie și fapt de viață: prezența Atotputernicului Dumnezeu înaintea rugătorului. A fi duhovnicesc, a avea o vedere duhovnicească, deja un termen tehnic în teologie, înseamnă a avea harul și luminarea de la Duhul Sfânt. Pentru cei care au harul Duhului Sfânt, sau chiar pe Duhul, Dumnezeu nu este departe, ci este prezent și aproape de om. Această prezență a lui Dumnezeu nu este doar rodul scrutării zării universului creat numai cu lumina sau puterea minții, ci ea se naște dintr-o vedere duhovnicească sau erminie duhovnicească. Adică, dobândirea harului este o premisă pentru înțe­legerea duhovnicească care duce la conștientizarea prezenței nevăzute a lui Dumnezeu. Umplerea de harul Duhului Sfânt și dobândirea înțele­gerii duhovnicești prin care vedem viața noastră ca fiind legată de Dumnezeu se face prin rugăciune, numită de Cuviosul Simeon Noul Teolog și „amintirea lui Hristos”: „Amintirea lui Hristos luminează mintea şi alungă dracii. Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume şi pe cel părtaş de ea îl face să se umple încă de aici, pe cât e cu putinţă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului” (Filocalia, vol. 6, p. 20).

Cuviosul părinte folosește cuvântul amintire pentru a ne arăta că starea primordială a omului era caracterizată de comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu, o rugăciune perpetuă. Căderea în păcat a însemnat ruperea acestei comuniuni și, deci, uitarea lui Dumnezeu. Căderea a implicat și închiderea omului în realitatea mărginită a trupului, și dobândirea unei înțelegeri trupești sau materiale, de aceea, în primul citat, Sfântul Simeon folo­seș­te distincția dintre trupește și duhovnicește. Prin rugăciune refacem drumul invers al căderii. Ne amintim de ceea ce am uitat, repomenim numele lui Dumnezeu și lucrăm la refacerea comuniunii cu Dumnezeu și a vieții noastre pe temeiul veșniciei. Revenind la dis­tincția dintre trupește și duhov­ni­cește pe care o face și Sfântul Simeon, trebuie să punctăm la finalul articolului nostru tocmai nevoia de a conștientiza existența acestor două planuri de viețuire. De aici por­nește tocmai strădania omului prin rugăciune. Dacă nu ne preocu­pă să dobândim un chip de vie­țui­re izvorâtă din Dumnezeu, atunci orice lucrare duhovniceacă - rugăciunea, postul, mătăniile, milostenia - nu își are finalitatea și devine într-un fel chinuitoare pentru om. Nevoia eliberării de un mod de viețuire trupească este sintetizată și de părintele Dumitru Stăniloae în nota 50 la Filocalia, vol. 6: „Rugăciunea este forța eliberatoare, prin întâlnirea efortului nostru de eliberare cu Persoana supremă, ca izvor a toată puterea și libertatea”. În acest drum eliberator, prezența și asistența lui Dumnezeu sunt fundamentale. Omul se află în fața unui paradox. Știe că prin puterile sale nu poate face nimic (cf. Matei 15, 5), totuși, este chemat ca prin rugăciune să își întemeieze viața în veșnicie, să dobândească viața lui Dumnezeu, realități care la prima vedere par imposibile.

Peste toate, însă, se aude chemarea netrecătoare a lui Hristos: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Matei 16, 3).