Profeţii despre şi din prezent

O veche zicală românească surprinde magistral măreţia vitejiei afişate după încetarea războiului. În spiritul acestei vorbe din bătrâni, numeroşi analişti se întrec în a demonstra cum, deja în urmă cu multă vreme, au prevăzut evoluţia economiei mondiale şi implicit criza în care aceasta se zbate. După aceeaşi schemă, alţi „profeţi“ au ştiut dinainte care va fi cursul situaţiei politice din Orientul Mijlociu, cum va evolua preţul gazelor naturale în Balcani sau cine va câştiga alegerile în cutare circumscripţie electorală.

Ahtiaţi după „breaking news“, nu ne mulţumim cu informaţiile aşa-zis „prezentate în timp real“, ci parcă ne-am dori şi previziuni cu privire la ce se va întâmpla în viitor. De la estimările privind fluctuaţia valorilor tranzacţionate la bursă, până la banala prognoză meteo, tot ce reprezintă informaţie cu caracter predictiv suscită un interes enorm din partea publicului. Şi, probabil că nu de puţine ori, însăşi predicţia contribuie decisiv la ceea ce urmează a se întâmpla, fie şi numai prin simplul fapt că a fost făcută publică.

Termenul de „profet“ sau „prooroc“ apare de nenumărate ori în Sfânta Scriptură, în special în Vechiul Testament. Deşi, în accepţiune curentă, cuvântul „profet“ este aproape automat asociat cu prezicerea faptelor viitoare, totuşi, o lectură atentă a scrierilor păstrate de la aceste ilustre personalităţi arată că centrul de greutate al mesajului lor era situat într-o altă zonă a discursului public.

În istoria poporului evreu, profeţii nu sunt simpli „ghicitori“ ai întâmplărilor care vor avea loc în viitor. Contemporanii îi priveau mai ales ca pe nişte oameni permanent preocupaţi de cursul vieţii religioase, sociale, politice din vremea lor şi de potrivirea dintre aceasta şi voinţa lui Dumnezeu. Profeţii nu ezitau să se exprime public atunci când simţeau că lucrurile nu merg în direcţia pe care Dumnezeu o doreşte pentru poporul Său. Având conştiinţa că sunt mesageri ai voinţei divine, se încăpăţânau să menţină vie credinţa şi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul societăţii în care trăiau. Din acest motiv, latura pedagogică a faptelor şi cuvintelor profeţilor depăşea cu mult pe cea de simplă pre-viziune sau descoperire a viitorului.

Nefiind afiliaţi nici unei instituţii politice sau sociale a vremii lor, mesajul profeţilor era unul simplu şi exprima întru totul chemarea şi glasul divin. În acelaşi timp, statutul social, zestrea culturală, ocupaţia sau calităţile personale ale profeţilor erau dintre cele mai diverse, însăşi durata vocaţiei profetice neputând fi încadrată în nişte reguli absolute. Unii îşi desfăşurau activitatea în deplină solitudine. Alţii erau organizaţi în jurul unor personalităţi remarcabile cum ar fi profeţii Samuel, Ilie, Elisei, exercitând ca grup o influenţă semnificativă în societate. Grupuri de acest gen au existat, spre exemplu, în Ierihon, Gilgal sau Betel.

Nu de puţine ori, profeţii erau consilieri ai conducătorilor politici, mai mult sau mai puţin agreaţi de aceştia pentru intransigenţa şi verticalitatea de care dădeau dovadă. Se dedicau rezolvării problemelor grupurilor sociale fără sprijin, manifestându-se adesea ca adevăraţi avocaţi ai durerilor celor sărmani în faţa puternicilor vremii. Ţineau cuvântări şi vindecau bolnavi. Profetul Samuel, spre exemplu, îmbina o serie întreagă de responsabilităţi într-o singură persoană: era judecător, clarvăzător, predicator şi sfătuitor în chestiuni de interes politic. În ceea ce priveşte cultul iudaic, aproape fără excepţie, profeţii manifestau un interes deosebit pentru participarea întregului popor la ritualurile prescrise, în curăţie şi evlavie faţă de Domnul.

Şi în Noul Testament, profeţii formează o categorie aparte de slujitori în mijlocul comunităţilor creştine nou înfiinţate. Ei se deosebeau prin caracterul cu totul extraordinar al chemării prin care erau învestiţi în această slujire.

În ciuda caracterului polivalent al calităţilor profeţilor din istoria biblică, cea mai frecvent invocată, cel puţin la nivelul percepţiei comune, este cea cu privire la previziunile despre viitor. Deşi această dimensiune reprezintă într-adevăr o caracteristică indiscutabilă a discursului multora dintre profeţi, ea este, poate, printre cele mai puţin importante. Râvna profeţilor pentru păstrarea şi cultivarea credinţei, sacrificiile lor pentru înlăturarea nedreptăţilor sociale sau pledoariile lor interminabile în favoarea celor neputincioşi sunt pe nedrept şi mult prea simplist umbrite de stereotipiile actuale. Deşi chemarea profetică rămâne apanajul unei categorii extrem de reduse de oameni, curajul, demnitatea sau verticalitatea profeţilor rămân o mărturie perenă în istoria umanităţii care, în viaţa acestor persoane, pare a-şi fi depăşit considerabil limitele.