Puterea numelui

O mare lipsă în viaţa omului modern este pierderea dimensiunii sacre a numelui şi adeseori camuflarea acesteia în registre şi statistici. De la numele divin până la numele persoanelor umane, totul poate fi astăzi privit din exterior, ca obiect de studiu, poate fi observat, măsurat, evaluat şi încadrat în categorii mai mult sau mai puţin rigide.

În numeroase tradiţii religioase antice, numele avea conotaţii sacre. Simpla rostire a numelui cuiva implica o invocare şi implicit o anumită prezenţă a acelei persoane. În textul care urmează, teologul ortodox Kallistos Ware evidenţiază totuşi o latură a Tradiţiei ortodoxe în care valoarea numelui a rămas intactă. În practicarea Rugăciunii lui Iisus, puterea numelui invocat are o putere tămăduitoare şi unificatoare a tuturor energiilor sufletului. Mărturisind neputinţa de a atinge piscul rugăciunii prin eforturi proprii, ne predăm aşa cum suntem în faţa numelui divin şi, invocându-l, îi cerem să ne înveţe din interior puterea rugăciunii curate.

„Numele Fiului lui Dumnezeu este neasemănat de mare, fără hotar, susţinând întreg universul“, spune „Păstorul lui Hermas“. Nu vom putea cunoaşte rolul adevărat pe care-l are Rugăciunea lui Iiisus în spiritualitatea ortodoxă dacă nu vom fi convinşi de puterea interioară şi forţa ce izvorăşte din numele dumnezeiesc al lui Iisus. Dacă Rugăciunea lui Iisus este mai puternică decât alte rugăciuni, aceasta vine şi din faptul că ea conţine înlăuntrul ei numele lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, precum şi în alte culturi antice există o identitate efectivă între sufletul unui om şi numele lui. Întreaga personalitate, cu toate particularităţile şi toată energia sa, erau prezente înlăuntrul numelui. A cunoaşte numele unei persoane înseamnă a-i intui adâncurile fiinţei şi, prin aceasta, a intra într-o relaţie solidă cu ea şi, chiar, uneori, a avea un anumit control asupra ei. Iată de ce misteriosul înger ce se luptă cu Iacob refuză să-şi descopere numele (Facere 32, 29). Aceeaşi atitudine o are îngerul faţă de Manoc: „La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el e minunat“ (Judecători 13, 18). Schimbarea numelui arată o schimbare decisivă în viaţa unui om: Avram devine Avraam (Facere 17, 5), iar Iacob devine Israel (Facere 32, 28). În acelaşi fel Saul, după convertirea sa, îşi schimbă numele în Pavel (Fapte 13, 9), iar monahul la călugărie primeşte un nume nou, de cele mai multe ori reales de el, arătând prin aceasta o reînnoire radicală a vieţii sale.

Conform tradiţiei ebraice, a face un lucru în numele cuiva, a invoca numele acestuia sunt acte de o putere şi de o greutate deosebită. Invocarea numelui unei persoane înseamnă a face prezentă această persoană. Prin faptul rostirii unui nume, acesta devine viu. Rostirea numelui cheamă sufletul persoanei respective; iată de ce o semnificaţie atât de adâncă este implicată în rostirea unui nume.

Dacă toate acestea se pot spune despre numele oamenilor, cu cât mai mult despre numele lui Dumnezeu. Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi active în numele Său. Numele lui Dumnezeu este Emanuel, care în traducere înseamnă „Cu noi este Dumnezeu“, invocarea numelui lui Dumnezeu, cu atenţie şi respect, înseamnă a vieţui în prezenţa Sa, a se deschide puterii Sale, a se dărui ca un instrument, ca o jertfă vie în mâinile Sale. Atât de puternic era în tradiţia iudaică târzie sensul majestăţii numelui lui Dumnezeu, încât acest nume nu era rostit cu glas tare în slujba de la Sinagogă. Numele celui Preaînalt era socotit atât de înfricoşător încât nu putea fi rostit.

Vindecaţi prin numele lui Iisus

Respectul ebraic faţă de numele dumnezeiesc trece din Vechiul Testament în cel Nou. Demonii sunt alungaţi şi oamenii sunt vindecaţi prin numele lui Iisus, din care izvorăşte o mare putere. În această perspectivă, şi anume că numele lui Iisus este izvorâtor de binecuvântată putere, se pot înţelege şi alte texte scripturistice ce vorbesc de numele lui Dumnezeu, ca: „Sfinţească-se numele Tău“ (din Rugăciunea Tatăl Nostru); făgăduinţa făcută de Hristos la Cina cea de Taină: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu vi se va da“ (Ioan 16, 23); porunca Sa finală dată apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28, 19); propovăduirea Sfântului Petru spunând că nu este mântuire decât în „numele lui Iisus Hristos din Nazaret“ (Fapte 4, 10); cuvântul Sfântului Pavel: „întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece“ (Filipeni 2, 10); „numele nou“ şi tainic, scris pe o „pietricică albă“, nume ce va fi purtat de oameni în veşnicia împărăţiei cerurilor (Apocalipsa 2, 17).

Această consideraţie deosebită pe care o are Scriptura pentru taina numelui divin constituie baza fundamentală a Rugăciunii lui Iisus. Numele lui Dumnezeu este intim legat de persoana Sa şi, astfel, rostirea numelui divin capătă un autentic caracter sacramental, fiind semnul efectiv al prezenţei şi acţiunii Sale în noi. Pentru creştinii de astăzi, ca şi pentru cei din timpurile apostolice, numele lui Iisus este izvorâtor de putere dumnezeiască. După cuvântul celor doi mari duhovnici din Gaza, Sfinţii Varsanufie şi Ioan (secolul al VI-lea), „amintirea numelui lui Dumnezeu distruge în totalitate răul“. „Alungă-ţi duşmanii, îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul, cu numele lui Iisus, căci nu este o armă mai puternică în cer şi pe pământ... Amintirea lui Iisus să-ţi însoţească fiecare suflare şi aşa vei cunoaşte valoarea liniştii lăuntrice“.

Am spus că numele lui Iisus este izvorâtor de putere. Totuşi, o invocare mecanică a acestui nume nu are nici un efect prin ea însăşi. Rugăciunea lui Iisus nu este un talisman magic. Ca în toate actele sacramentale, şi aici se cere o cooperare a omului cu Dumnezeu prin credinţă puternică şi asceză. Suntem chemaţi să rostim numele lui Iisus cu calm şi atenţie lăuntrică, altoindu-ne gândirea şi simţirea inimii pe cuvintele rugăciunii. O astfel de rugăciune nu este deloc uşoară, mai ales la început; ea este pe bună dreptate descrisă de Sfinţii Părinţi ca o mucenicie ascunsă. Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte adeseori despre „greutatea şi dificultăţile“ rostirii numelui lui Iisus; „din cauza suferinţei continue ce vine din efortul rostirii lăuntrice a Numelui, vom fi chiar ispitiţi să renunţăm. Se cere astfel „o luptă continuă“, căci „umerii vă vor durea, veţi avea dureri de cap: perseveraţi însă cu constanţă şi cu dorinţa aprinsă, căutându-L pe Domnul în inima voastră“. Numai prin stăruinţă şi răbdare se poate descoperi adevărata putere a numelui.

Această perseverenţă are mai întâi de toate forma unei rostiri atente şi repetate. Ştim că Hristos cere ucenicilor să evite „vorbăria“ atunci când se roagă (Matei 6, 7); rostirea repetată a Rugăciunii inimii, atunci când este făcută cu sinceritate şi concentrare lăuntrică, nu este însă „vorbărie“ deşartă. Actul rostirii neîncetate a numelui are o dublă putere: ne unifică mai mult rugăciunea, iar pe de altă parte o face mai adâncă.

Unificarea lăuntrică

De îndată ce încercăm cu toată puterea a ne ruga în „duh şi în adevăr“, devenim deodată conştienţi de dezintegrarea noastră lăuntrică, de lipsa de unitate şi integritate. În ciuda tuturor eforturilor de a sta cu toată fiinţa în faţa lui Dumnezeu, gândul ne zboară fără încetare încoace şi încolo, întocmai ca nişte albine agitate (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

A contempla înseamnă mai întâi a fi cu tot sufletul în faţa realităţii contemplate. De obicei însă nu suntem în stare să împiedicăm vagabondajul gândurilor în timp şi spaţiu. Ne amintim diferite evenimente din viaţă, facem planuri de viitor; oamenii şi locurile se succed fără încetare în mintea noastră. Puterea de a ne linişti lăuntric şi a fi în faţa lui Dumnezeu ne lipseşte; nu suntem în stare să trăim cu intensitate singurul moment din timp ce există cu adevărat: prezentul imediat, momentul acesta. Această dezintegrare lăuntrică este una dintre consecinţele cele mai tragice ale căderii originare.

S-a observat cu dreptate că numai cei ce sunt în stare să se concentreze asupra unei singure acţiuni pot să ducă până la capăt acea acţiune. Iar dacă acest principiu este valabil pentru un fapt exterior, cu atât mai mult pentru rugăciunea lăuntrică.

Ce putem deci face? Cum putem oare învăţa să trăim cu toată puterea în prezent? Cum putem sesiza Kairos-ul, momentul decisiv, momentul potrivit? Răspunsul îl găsim în ajutorul ce ni-l dă practica Rugăciunii lui Iisus. Invocarea repetată a numelui lui Iisus ne conduce, prin harul lui Dumnezeu, de la diviziune, de la împrăştiere sufletească şi multiplicitate, la unitate lăuntrică.

Pentru a opri vagabondajul continuu al gândurilor, îndeamnă Sfântul Teofan Zăvorâtul, „legaţi-vă mintea de un singur mod, de gândul la cel Unul“ (adică la Dumnezeu).

Părinţii ascetici, în special Sfinţii Varsanufie şi Ioan, disting două feluri de luptă împotriva gândurilor. Prima metodă aparţine celor „tari“ şi „desăvârşiţi“ în cele ale duhului. Aceştia pot să-şi „contrazică“ gândurile, să lupte împotriva lor, faţă către faţă, într-o bătălie directă. Pentru cei mai mulţi dintre noi, însă, o astfel de metodă este extrem de dificilă şi chiar periculoasă. Confruntarea directă, dorinţa de a nimici sau alunga gândurile printr-un efort de voinţă poate adesea să dea şi mai multă forţă imaginaţiei. Reprimate violent, gândurile au tendinţa de a reveni cu putere crescândă. De aceea, în loc să luptăm direct împotriva gândurilor, încercând eliminarea lor printr-un efort de voinţă, este mai înţelept să ne fixăm atenţia asupra altui lucru. În loc să ne concentrăm lăuntric pentru a stăpâni imaginaţia turbulentă, este mai bine să privim în sus, către Domnul Iisus Hristos, şi să ne abandonăm Lui, invocându-I numele, şi harul ce izvorăşte din numele Său va aduce liniştea asupra rătăcirii gândurilor, biruinţă ce nu o putem obţine prin propriile forţe.

Orice strategie duhovnicească este pozitivă, nu negativă; în loc să ne golim mintea de ceea ce e rău, trebuie mai bine s-o umplem de ceea ce e bun. „Nu lupta contra gândurilor venite de la duşmani, îndeamnă Sfinţii Varsanufie şi Ioan, căci ei aceasta doresc şi nu vor înceta să te tulbure. Întoarce-te către Domnul şi cere-I ajutor contra lor, mărturisindu-I propria-ţi neputinţă; El singur poate să-i alunge şi să-i nimicească“.

(Texte selectate din Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus, Ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1992)