Răbojul (2)

Sunt convins că fiecare a auzit expresii arhaice, relicte ale timpurilor trecute, de genul: „Te-am trecut pe răboj“, „A şterge de pe răboj“ sau „I s-a uitat răbojul“! Dar sunt aproape la fel de convins că mulţi dintre cititori nu ştiu cum arată un răboj şi mai ales, ce semnificaţii au semnele de pe el.

După cum am precizat săptămâna trecută, răbojurile erau instrumente de ţinut socoteli, crestăturile şi semnele tăiate pe ele, cu un cuţit sau cu o bardă, fiind … numere. O grupare a răbojurilor este aproape imposibil de făcut, deoarece acestea variază la infinit sau, după cum se spunea o dată prin popor, „câte sate, atâtea răbojuri“! Totuşi, P. N. Panaitescu, singurul autor român care a realizat o lucrare extrem de amplă despre răbojuri, propunea drept criteriu de departajare, felul de întrebuinţare al răbojului; astfel, exista răbojul din două bucăţi, mai vechi, şi răbojul dintr-o singură bucată.

De obicei, răbojul din două bucăţi se făcea dintr-o creangă de alun (sau mai rar de salcie, plop sau brad) despicată în două, în lungul ei; bucata mai scurtă se numea ţâncuşă, ţidulă, fiţuică sau pui, iar cea mai lungă cotor, casă sau ... măsa. Crestăturile se făceau când ţâncuşa şi cotorul erau exact lipite una de alta; în acest fel, cele două bucăţi serveau pentru ţinerea socotelii unei afaceri numai şi numai între două persoane, una care dădea şi cealaltă care primea. Precizăm că pe răboj se putea vedea, în orice moment, cât a dat una şi cât a primit cealaltă parte, de obicei ţâncuşa fiind luată de cel care trebuia să primească ceva.

Spuneam că răbojul variază la infinit; ei bine, şi domeniile în care era folosit erau extrem de multe, existând răbojuri de două bucăţi de dări, de munci agricole, răbojuri ale boiangiilor, ale abagiilor, răbojuri pentru plata birului, a mărfurilor luate pe datorie, răbojuri de transporturi, răbojuri pentru închiriat, răbojuri ale învăţătorului sau ale văcarului sau chiar răbojuri testament. Îndeobşte, pe aceste răbojuri apăreau cifrele romane 1, 5 sau 10 şi variante ale acestora, un astfel de răboj fiind, în limbaj contemporan, un registru de intrări-ieşiri, pe lemnul numit cotor trecându-se sumele de bani, mărfurile, zilele de lucru, transporturile ş.a. intrate în afacere, iar pe ţâncuşă aceleaşi, dar acestea urmând a fi luate în primire de una dintre cele două persoane. Altfel spus, ţâncuşa era chitanţa provizorie până la încheierea socotelilor, în vreme ce ... cotorul era chiar cotorul chitanţierului. Aceste răbojuri aveau importanţă doar pentru cele două persoane aflate în relaţie vremelnică, ele fiind dovada palpabilă că afacerea era dusă în mod cinstit, utilizarea răbojului făcând practic imposibilă apariţia înşelăciunilor. Unde sunt vremurile acelea în care simplitatea vieţii aducea cu sine mai mult bun simţ, cinste şi onestitate chiar şi în negustorie?! Să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să readucă în vieţile noastre astfel de principii eterne!