Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Răsfăț de copil

Răsfăț de copil

Un articol de: Ștefan Mitroi - 15 Aprilie 2016

Când eram copil socoteam în gând în câte dintre casele din sat nu intrasem. Interiorul lor era partea neștiută a lumii în care trăiam. Candela ce lumina înăuntru nu se stingea niciodată. Spre deosebire de viețile oamenilor, care se stingeau tot timpul. Sufla cineva în ele ca în sticla de lampă. Noi, cei mici, aveam mare grijă să ocolim casele în care se întâmpla asta.

Mă gândeam cum o să fie când o să vină rândul bunicii. Stă­team în pat cu mâinile sub cap și mă rugam de flăcăruia can­de­lei de pe perete să-i trân­tească morții ușa în nas când o să vrea să dea buzna în casa noastră. Eram convins că lumina candelei poate totul. Venea după ea, ca putere, lumina din ochii mamei. După care lumina stelelor de pe cer. Apoi lumina licuricilor, iar la urmă de tot lumina lămpii de la fereastră.

Mama a stins lampa. Răsăritul Soarelui a stins licăritul ste­le­lor. Venirea toamnei a stins licuricii. Bunica a stins can­dela. Moartea a stins ochii bunicii.

Pe urmă am pierdut șirul caselor. După care șirul anilor.

Iau puțina lumină a ochilor mei și o pun la fereastră. Se face dintr-odată ziuă în tot satul. Un copil trece pe drum și numără casele în gând. Mai încolo o să-l cheme bunica lui la masă. Și mai încolo o să-i aducă maică-sa un pumn de stele de pe cer. El o să zică, însă, că sunt licurici.

Mă uit la copilul acesta răsfățat și-mi vine să cred că sunt eu!