Răspunsuri duhovniceşti: Pretinzând prea mult, preotul nu obţine nimic

Cum trebuie să folosească preotul cuvântul dumnezeiesc ce i s-a încredinţat spre păstorirea şi mântuirea sufletelor omeneşti?

Preotul trebuie să rămână permanent întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoţesc puterea divină ca săvârşitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca liturghisitor. Iar aceasta ne-a rămas în inimă din sfaturile marilor părinţi privind cuvântul şi întreaga manifestare a preotului. „Fost-a vreodată o promisiune şi un angajament mai solemn? Ai luat harul după gândire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în faţa bunelor vestiri, adică Sfânta Evanghelie! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împărtăşanie şi te-ai făgăduit în faţa Marelui Arhiereu că i-L vei da aşa, întreg, la Judecata de Apoi, cum ţi-a poruncit? Ce-ţi rămâne de făcut decât să împlineşti credincios toate condiţiile acestor făgăduinţe cereşti?!“ (hirotonia în preot).

Inima este centrul vital al întregii noastre fiinţe şi cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrăjmaşul viclean şi crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun îşi extinde vigilenţa la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curăţenia, cu-minţenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omeneşti, mărgăritar de puţini cunoscut şi de mai puţini aflat. Această aşezare lăuntrică este o forţă invincibilă şi, în prestanţa lui, preotul se simte liber în faţa Cuvântului spus tuturor ca în faţa lui Dumnezeu.

Dacă unele practici de pocăinţă, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoşi învechiţi care abia încep să trăiască creştineşte? Cu aceste suflete obişnuite de atâta vreme numai în vicii puţin se câştigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuţi desăvârşite. Pretinzând prea mult, nu obţii nimic şi, crezându-te drept, cazi în asprime.

Să ne folosim, deci, de acea dreaptă măsură care deosebeşte condiţiile, cumpăneşte puterile şi împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudenţe, să păstrăm un zel prudent, care este statornic şi energic, fără grava idee fixă. Fără îndoială că tăria şi energia formează esenţa râvnei preoţeşti, care, în ultimă analiză, nu-i decât dragostea pusă în acţiune. Dragostea e mai tare decât moartea, cum se zice.

Nimeni nu-i mai puţin potrivit vieţii apostolice decât cei fricoşi, care nu ştiu altceva decât să cedeze cu laşitate, chiar atunci când rezistenţa e cea mai sacră datorie şi a căror activitate se reduce la frică şi la tăcere: „Nu căuta să fii judecător, fără numai dacă poţi înfrânge cu tărie fărădelegile“, zice Ecclesiastul (6, 7), iar la Ieremia se spune: „Nu te teme în faţa lor... Eu te-am dat ca o cetate întărită“ (1, 17). Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: „Pot muri, dar a tăcea nu pot“ (Fericitul Ieronim).

Ce e mai trist decât această pornire exagerată de prudenţă? Închipuieşte-ţi un păstor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se ţine tare de o vedere fixă în a voi ca toţi să i se supună şi îşi ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată. Asemenea păstori îşi înstrăinează sufletele şi creează în jurul lor primejdii care îi vor constrânge să fie anulaţi şi se vor vedea reduşi la imposibilitatea de a face binele. (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, II)