Revelaţia în culori

Probabil că nici un alt element al spiritualităţii creştine nu a fost de-a lungul istoriei mai amplu dezbătut ca icoana. Contestată în vechime de oponenţii înverşunaţi ai reprezentărilor imagistice, iar în prezent de anumite cercuri creştine de factură neo-protestantă, icoana a fost, de-a lungul secolelor, nelipsită din tezaurul viu al tradiţiei creştine. Deşi pentru multe generaţii de creştini icoanele au reprezentat principala modalitate de familiarizare cu adevărurile creştine, vocaţia intrinsecă a icoanei depăşeşte cu mult această dimensiune educativă. Icoana este simbol şi liant între materie şi spirit, între lumea văzută şi cea nevăzută. Asemenea cuvântului, icoana comunică prin intermediul luminii şi al culorilor, reuşind să deschidă privitorului o nouă perspectivă asupra lumii spirituale. Din acest motiv, pentru a desluşi sensul autentic al icoanei nu este suficient doar a o „vedea“, înţelegerea mesajului iconic fiind rezervat celor dispuşi la exersarea unei anumite asceze a privirii.

Un iconograf modern încearcă adesea să imite icoana ţinând seama de rigoarea întregului canon, aprofundând studiile teologice şi tehnice. Cu toate acestea, chiar cultivând aceste elemente, nu poate fi un iconograf în sens clasic. Îi lipseşte, de fapt, un element fundamental: acela al ţesutului eclesial şi al înscrierii în tradiţia vie. Îi lipseşte „teologia“, care nu este doar o chestiune raţională, de înţelegere, şi care deci nu se dobândeşte doar printr-un studiu teoretic realizat cu ajutorul cărţilor. Este vorba de acea teologie simbolică pe care iconograful o trăia şi şi-o însuşea în comunitatea liturgică, în comunitatea ce se roagă şi trăieşte iubirea. Tocmai experienţa Bisericii este aceea care păstrează unitatea organică dintre credinţă, iubire şi înţelegere, o unitate indispensabilă iconografiei.

Ca urmare a înfloririi în Occident a atâtor şcoli de iconografie, se naşte şi practica de „a copia“ icoane. Or, s-a subliniat de mai multe ori că pentru înţelegerea icoanei nu trebuie să se subevalueze mediul eclesial, cel cultural şi tradiţiile spirituale ce-i sunt proprii. Fără acest context, icoana este un obiect exilat. Iar o eventuală de-contextualizare a sa, o dezrădăcinare a sa pot să-i dea şi o dimensiune exotică sau spiritualistă care nu-i este proprie şi care, desigur, nu este în favoarea sa. Nici unul din marii iconografi nu a copiat icoane, ci a lucrat înlăuntrul unei anume înţelegeri a tradiţiei vii. Copia este, de fapt, întotdeauna un lucru anemic şi fără forţă comunicativă. Cine copiază nu trăieşte dinamismul dintre conţinut, amintire şi Biserica la care trebuie să-i comunice aceste realităţi, ci este încordat în sforţarea tehnică de a reproduce o realitate formală. Se pierde deci dimensiunea eclesială, comunicativă. În ultimii ani am fost, de asemenea, martorii unei inflaţii de icoane imprimate, care au contribuit, în mod cert, la cunoaşterea icoanei, care pot să contribuie la o reflecţie privind o teologie a icoanei, la spiritualitate, dar care în mod sigur, nu pot înlocui icoana, din toate acele motive înşirate mai sus.

Icoana se dezvăluie la Liturghie

Iconografia este o artă în care întregul limbaj artistic este pus în slujba comunicării, în care până şi frumuseţea este înţeleasă drept comunicare. Icoana poate fi considerată „artă“ doar aşa cum considerăm artă liturghia, în care mijloacele omeneşti, pământeşti devin, prin acţiunea Sfântului Duh, mediul comunicării spirituale. Şi în acest sens trebuie înţeleasă, de fapt, orice artă pe care Biserica a primit-o în ţesutul organic al rugăciunii şi al liturghiei. Neţinând seama de această viziune asupra artei, riscăm să fim greşit înţeleşi, deoarece în contextul nostru cultural „artă“ are un alt înţeles.

Din cele spuse este evident cât de uşor este să avem o abordare sectorială, parţială a icoanei. Aceste viziuni parţiale sunt numeroase şi privesc diferite dimensiuni ale iconografiei. Ele pot merge de la simpla copiere a icoanelor până la o explicare a icoanei în termenii raţionalismului istorico-critic. Trebuie să depăşim însă atât abordările ideologice cât şi pe cele ale gusturilor şi modelor pentru a ajunge la optica unei cunoaşteri simbolice. Am văzut, de fapt, că icoana, în geneza sa şi în procesul devenirii sale, dobândeşte toate caracteristicile simbolului în sensul cel mai adevărat al cuvântului Dacă icoana este un simbol, atunci trebuie cunoscută în felul unui simbol. Este vorba de o cunoaştere totală, care se realizează pe baza principiului recunoaşterii radicale a ceea ce se cunoaşte. Trebuie să recunoaştem icoanele în obiectivitatea lor, aceea pe care o poartă în ele. Este vorba de a ne aşeza în faţa icoanei cu o atitudine afirmativă, capabilă să recunoască în ea întregu-i ansamblu obiectiv. Nu este vorba de a proiecta vreo semnificaţie asupra icoanei, ci de a instaura un dialog cu ea. Când stăm în faţa icoanei cu o atitudine afirmativă, aşadar cu iubire, ea însăşi este aceea care ne dezvăluie semnificaţiile ei şi ne implică în povestirea ei.

Trebuie să ne apropiem de icoană în context liturgic, între rugăciuni, lumânări, fum de tămâie şi cântări. Numai atunci poţi deveni un iconograf, adică cineva care, cu mintea în inimă, începe să picteze înţelegând ceea ce icoana comunică. Icoana este un mediu în care se formează gândirea. În epoca noastră, o gândire în stare să ţină seama de celălalt pare un lucru dintre cele mai anevoioase. Şi tocmai aici icoana ne poate aduce contribuţia ei inconfundabilă. Ea reprezintă o „îmbinare“ a istoriei mântuirii cu a lumii. Ea dezvăluie legăturile dintre evenimente şi personaje diferite. De aceea este exemplul unei gândiri care cugetă în inimă, care are o privire de ansamblu capabilă să înţeleagă legăturile din întreaga existenţă, fără delimitarea spaţială, temporală, cauzală a elementelor ce fac parte din ea.

Reguli de comunicare cu icoana

Ca orice simbol, icoana este un loc în care nu numai că se uneşte lumea sensibilă cu cea suprasensibilă, dar şi unul în care se scurtează distanţele şi se trăieşte un fel de contemporaneitate. Pătrunzând în acel spaţiu, sunt întâlnite persoanele care au locuit acolo, care au trecut pe acolo. Icoana este aşadar, un organism viu şi trebuie cunoscut ca atare. Pot fi şi trebuie studiate, de asemenea, multe date formale şi mai „exterioare“ ale ei, tot aşa cum sunt studiate obiceiurile anumitor Biserici, popoare, diferite evenimente... Dar toate aceste realităţi îşi pierd orice aspect superficial dacă sunt cunoscute după principiul gnoseologic potrivit, cel la care ne-am referit.

Icoana în sine, ca orice operă simbolică, trebuie studiată la fel ca Sfânta Scriptură. Se pot cunoaşte multe date istorice, arheologice, filologice, dar, până nu ia naştere o legătură strânsă între cititor şi Cuvânt şi nu se consideră că el, Cuvântul, este plin de Sfântul Duh, toate aceste date sunt incoerente şi poate chiar nesemnificative. Dacă, dimpotrivă, avem o atitudine pozitivă, toate analizele, chiar şi cele mai specializate, îşi dobândesc propriul, preţiosul rol de a conduce la înţelegere. Aşa cum suntem conduşi spre înţelesul Sfintei Scripturi doar dacă Însuşi Cuvântul este cel ce ni-l dezvăluie, tot aşa, în cazul icoanei, trebuie să ajungem la revelaţia persoanelor reprezentate în ea şi a credinţei lor. Totuşi, aici e nevoie să fim prudenţi, deoarece o icoană îi poate vorbi omului contemporan cu multă fascinaţie, fără ca el să ajungă la o decodificare a unei asemenea comunicări, rămânând deci complet la suprafaţă. De fapt, simbolul se comunică prin implicare şi cere din partea persoanei căreia i se revelează ca ea să-l reformuleze printr-o exprimare a sa. Asta înseamnă că un mesaj, care, la început, poate comunica ceva acategorial, cere apoi o nouă categorizare din partea celui căruia i s-a comunicat şi care l-a primit. Şi poate că vremea de azi nu este prielnică unui atare proces, striviţi cum suntem de grabă şi de eficientism.

Trebuie să privim icoana aşa cum ne-a transmis-o tradiţia, cum am primit-o în liturghie, în obiectivitatea ei spirituală. Icoana este un text-imagine, căruia vrem să-i primim comunicarea lăsată nouă, văzând cum, în expresia lor artistică şi figurativă, formele – care uneori îşi au originea chiar în afara mediului creştin – au devenit comunicare a credinţei. Icoana este un lung citat biblico-patristic. Este o realitate spirituală, în care „spiritual“ este tot ceea ce, în acţiunea Sfântului Duh, ne vorbeşte de Dumnezeu, ni-L aminteşte, ni-L comunică, ne duce din nou la El.

* Texte selectate din Thomas Spidlik, Marko Ivan Rupnik, „Credinţă şi icoană“, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002