Ritmul muncii și al rugăciunii

Uneori asupra monahilor planează suspiciunea că ar fi niște trândavi, iar viața lor se petrece în delăsare și confort. Cu siguranță sunt și asemenea situații, dar direcția în care se mișcă părinții este alta. Munca este o parte esențială a vieții lor, iar aici intră și vânzarea a ceea ce produc, ceea ce nu era deloc simplu și lipsit de tulburare și ispite pentru niște oameni care au ales distanța față de lume.

La avva Pistamon este o discuție tocmai pe tema aceasta. Un frate îl întreabă ce să facă, dacă îl necăjește vânzarea lucrurilor pe care le face. Bătrânul îi oferă o soluție în același timp practică, dar și spirituală. Îi spune: „Și avva Sisoe și toți ceilalți își vând munca lor, nu e nici un rău. Când vinzi, spune o singură dată prețul mărfii. Apoi, dacă vrei să lași puțin din preț, e treaba ta. Așa o să te liniștești”. Dimensiunea spirituală a acestui sfat vizează detașarea simultană de oameni și de mărfuri. În ierarhia valorilor unui monah, pe primul loc se găsește relația cu Dumnezeu, din care decurg toate celelalte. Prin urmare, aceasta nu este afectată de vânzarea sau nu a materialelor. Pacea vine, așadar, dintr-o anumită detașare.

Munca fizică pe care o practică monahii nu are niciodată un scop pur și simplu material, ci este încărcată de semnificație duhovnicească. Munca ritmicizează viața și ține akedia (depresia, plictiseala, lenea) la distanță. Fratele îl întreabă mai departe pe avva Pistamon, dacă are tot ce îi trebuie din alte surse, tot e nevoie să muncească? Bătrânul răspunde: „Chiar de ai ce-ți trebuie, nu lăsa lucrul de izbeliște. Fă cât poți, dar nu cu tulburare”.

Munca este o condiție a lumii noastre. Nu trebuie absolutizată, dar nici ignorată. Ea contează nu pentru productivitate în sine, în primul rând, ci pentru ritmul pe care îl dă vieții. Munca îți permite să îți întreții viața trupească, dar, pentru că implică omul întreg, afectează și viața duhului. Lecția părinților deșertului contează tot mai mult într-o lume polarizată masiv, chiar și chestiunea aparent banală a muncii. Polarizată pentru că, pe de o parte, în contemporaneitate se vorbește tot mai mult de dependența de muncă, iar pe de altă parte sunt oameni care zac în deznădejde, blocați în imposibilitatea de a face orice. Munca nu era nici glorificată la părinții ascetici, dar nici disprețuită. Chiar Patericul reține scena cu niște călugări care refuză să lucreze, pe motiv că ei se roagă neîntrerupt. Aceștia sunt însă aspru judecați și li se arată că și munca este de fapt integrată vieții de rugăciune (Avva Lucius).

Munca, așadar, este o chestiune care ține de disciplină și nu trebuie lăsată la voia umorilor noastre. Practicată echilibrat, fără tulburări, poate să devină o ancoră, ce să ofere stabilitate și rezistență în fața fluctuațiilor psihice. În felul acesta capătă greutate duhovnicească și ajunge să aibă o valoare care depășește productivitatea pur și simplu.