Rugăciunea neîntreruptă și chivotul tainic al inimii (III)

Rugăciunea ne ajută pe fiecare în parte să sporim râvna şi grija de a trăi după poruncile mântuitoare ale lui Hristos. Aşa ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Cu inima zdrobită şi cu lacrimi chemându‑L pe Dumnezeu întru ajutor, lucrarea rugăciunii rodește. Recunoscându‑ne neputinţa, punându‑ne toată încrederea în Dumnezeu și împlinindu-I poruncile, ne vom întări în neîncetata chemare mântuitoare a numelui Domnului, care alungă puterile întunericului şi zideşte tot binele. Exprimăm aceste adevăruri şi prin cuvintele cu adevărat patericale despre importanța și folosul rugăciunii regăsite în manuscrisele părintelui arhimandrit Benedict Ghiuș. Cuvinte de folos pentru toți cei care au aprins dorul de cele duhovnicești.

Sfinţii Părinţi au arătat că această lucrare a rugăciunii este deosebită, numind‑o meşteşugită şi arta artelor. Sfântul Grigorie Sinaitul îşi expune învăţătura despre rugăciunea lăuntrică a inimii şi despre mijlocul de a o deprinde în trei cuvinte ce tratează despre linişte şi rugăciune.

Potrivit acestor învățături, ar trebui ca noi, printr‑o rugăciune curată ce se săvârşeşte în inimă, să stăm de vorbă cu Domnul în chip heruvimic. Dar noi, neînţelegând măreţia, cinstea şi slava darului naşterii din nou şi neîngrijindu‑ne să creştem duhovniceşte prin împlinirea poruncilor şi să ajungem până la starea contemplării mintale, ne lăsăm cuprinşi de nepăsare, prin care cădem în deprinderi pătimaşe şi suntem aruncaţi în prăpastia nesimţirii şi a întunericului. Se mai întâmplă ca să ne amintim prea puţin dacă există Dumnezeu. Cât despre faptul cum trebuie să ne purtăm în calitate de fii ai lui Dumnezeu, acest lucru nu‑l cunoaştem deloc. Dacă uneori, căindu‑ne, începem chiar să împlinim poruncile, atunci le împlinim numai pe dinafară, iar nu în chip duhovnicesc, şi ne îndepărtăm de viaţa duhovnicească. În felul acesta petrecem morţi cu duhul până în clipa morţii. Cu toate acestea, ceea ce am primit noi în sfântul botez întru Hristos Iisus nu se distruge, ci numai se îngroapă ca o comoară oarecare în pământ. Iar buna chibzuinţă şi recunoştinţa cer să ne îngrijim ca s‑o descoperim şi s‑o scoatem la iveală. Dar cum o putem face? Spre această ţintă conduc următoarele două mijloace: în primul rând, darul acesta se descoperă printr‑o mult ostenitoare împlinire a poruncilor, aşa încât în măsura în care împlinim poruncile, în aceeaşi măsură, darul acesta îşi scoate la iveală lumina şi strălucirea sa; în al doilea rând, el vine la arătare şi se descoperă printr‑o neîncetată chemare a Domnului Iisus sau prin neîncetata aducere aminte despre Dumnezeu. Şi primul mijloc este puternic, dar al doilea este mai puternic, aşa încât şi primul primeşte de la al doilea deplina sa putere. De aceea, dacă dorim în chip sincer să descoperim sămânţa harică ascunsă în noi, atunci să ne grăbim mai repede să deprindem acest din urmă exerciţiu al inimii şi să avem în inimă numai această unică lucrare a rugăciunii, în chip nevăzut, fără nici o închipuire, până când ne va încălzi inima şi o va înflăcăra de negrăita dragoste de Domnul.

Lucrarea acestei rugăciuni în inimă este de două feluri: uneori, mintea o ia înainte, lipindu‑se de Domnul în inimă printr‑o neîncetată aducere aminte; alteori, acţiunea rugăciunii, ea însăşi mişcată în prealabil de focul veseliei, atrage mintea spre inimă şi o leagă de chemarea numelui Domnului Iisus şi de o cucernică stare înaintea Lui. În primul caz, acţiunea rugăciunii începe să se descopere – după împuţinarea patimilor prin împlinirea poruncilor, printr‑o căldură a inimii, ca urmare a unei stăruitoare chemări a Domnului Iisus; în al doilea caz, duhul atrage mintea spre inimă şi o cufundă acolo în adânc, reţinând‑o de la rătăcirea obişnuită. Potrivit cu aceste două chipuri de rugăciune, însăşi mintea devine când activă, când contemplativă. Prin acţiune, ea - cu ajutorul lui Dumnezeu - biruie patimile, iar prin contemplare Îl vede pe Dumnezeu, pe cât îi este accesibil acest lucru unui om. Rugăciunea activă a minţii şi a inimii se săvârşeşte astfel: aşază‑te pe un scăunel de înălţimea unei palme, coboară‑ţi mintea din cap în inimă şi ţine‑o acolo; şi de acolo cheamă‑L cu mintea şi cu inima: „Doamne, ­Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!” Odată cu aceasta, reţine‑ţi şi respiraţia ca să nu respiri cu îndrăzneală, pentru că acest lucru îţi poate risipi gândurile. Dacă vei vedea că răsar gândurile, nu le lua în seamă, chiar dacă ar fi simple şi bune, iar nu numai deşarte şi necurate. Închizând mintea în inimă şi chemându‑L pe Domnul Iisus, des şi cu răbdare, tu vei distruge repede asemenea gânduri şi le vei nimici, doborându‑le în chip nevăzut cu numele dumnezeiesc. Când într‑o astfel de osteneală mintea va slăbi de puteri, iar trupul şi inima vor simţi o durere din pricina încordării de a împlini deasa chemare a Domnului Iisus, atunci scoală‑te şi cântă sau gândește‑te la un loc oarecare din Scriptură, sau ocupă‑te cu citirea, sau cu lucrul de mână, sau cu altceva. Când te vei apuca de această lucrare a rugăciunii, atunci ţi se cade să citeşti numai astfel de cărţi în care se expun învăţăturile despre viaţa lăuntrică, despre trezvie şi rugăciune, şi anume, Scara, Cuvintele lui Isaac Sirul, cărţile ascetice ale lui Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul teolog, Isihie, Filotei Sinaitul şi alte scrieri de felul acesta. Scrierile cu un alt conţinut părăseşte‑le nu pentru că ele ar fi rele, ci pentru că nu este timpul potrivit să te ocupi de ele în vremea dispoziţiei şi năzuinţei tale. Ele îţi pot abate mintea de la rugăciune. Nu citi mult, dar tot ce citeşti trebuie să adânceşti şi să‑ţi însuşeşti. Nu lăsa nici rugăciunile cuvântătoare. Unii se ţin de o mare pravilă de rugăciuni, alţii părăsesc cu totul cartea de rugăciuni, rugându‑se lui Dumnezeu numai cu rugăciunea minţii. Tu însă alege‑ţi mijlocul: nu‑ţi aduna multe rugăciuni, căci de aici provine tulburarea, dar nici nu le părăsi cu totul în cazul unei neputinţe şi al unei slăbiri. Dacă vezi că rugăciunea lucrează în tine şi nu încetează să se mişte singură în inima ta, nu o părăsi şi nu te apuca de cartea de rugăciuni. Asta ar însemna să‑L părăseşti pe Dumnezeu înlăuntru, să ieşi de acolo şi să întinzi convorbirea către El din afară. Cei ce încă nu au simţit acţiunea rugăciunii trebuie să se folosească mult de rugăciunile verbale, şi chiar fără măsură, pentru ca să se găsească neîncetat în această multă şi felurită rugăciune, până când dintr‑o asemenea osteneală, ce produce o durere, se va încălzi inima şi se va începe într‑însa acţiunea rugăciunii. Dar cine va gusta în cele din urmă acest dar, acela trebuie să se roage după carte într‑o anumită măsură, iar mai mult să petreacă în rugăciunea minţii, aşa cum au poruncit Părinţii. În cazul unei slăbiri lăuntrice, trebuie să citim rugăciunile, sau să citim scrierile Părinţilor.