Rugăciunea, postul și pocăința, chemări la înnoirea omului celui vechi (II)

Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să părăsească orice grijă lumească, să-și desprindă mintea de făpturi și să o înalțe către Făcătorul a toate. Pocăinţa, ca voinţă a sufletului, sentimentul că suntem trecători, dragostea pentru Dumnezeu şi aşteptarea Împărăţiei Lui, în faţa căreia toate rămân fără importanţă, sunt unele din temele esențiale ale învățăturii dreptmăritoare mărturisite și trăite în viața părintelui arhimandrit Benedict Ghiuș. Despre toate acestea și despre râvna întru primirea virtuților creștine spre a trăi bucuria întâlnirii cu Hristos în vremea postului aflăm și în aceste rânduri de manuscris ale monahului cernican pe care le redăm în continuare.

Ortodoxia o trăim în experienţa vieţii noastre de creştini şi ca o împărtăşire de lumină, adică o descoperire din partea lui Dumnezeu şi totodată ca o mişcare a noastră de primire a acestor adevăruri dumnezeieşti şi de mărturisire a lor cu preţul vieţii noastre. E cuprins aici un alt zbucium al fiinţei noastre, şi anume drama orientării şi fixării noastre ca fiinţe inteligente în gândirea Adevărului. El nu Se înşală şi nici pe noi nu ne înşală şi de aceea noi creştinii avem o încredere nemărginită în cuvântul Mântuitorului. Cuvântul Lui e adevăr, e lumină, e călăuză şi dreptar al vieţii noastre. Păstrarea cu credinţă şi fără ştirbire a acestui adevăr pentru noi e o chestiune de viaţă adevărată. De credinţa în acest cuvânt şi de mărturisirea lui atârnă tot destinul veşnic: „Cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, iar cine se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu” (Matei 10, 32-34). Nu-i vorba aici de fanatism, care-i o nebunie, ci de o claritate şi de o siguranţă crescută în noi timp de o viaţă întreagă, printr-o experienţă de fiecare zi. Se vede aceasta foarte clar din mărturisirea Sfântului Policarp, bătrânul episcop al Smirnelor, în faţa rugului pe care a fost ars. „Blestemă pe Hristos şi cruţă-ţi bătrâneţele”, îi porunceşte tiranul. Şi bătrânul răspunde simplu: „Sunt peste 85 de ani de când Îl slujesc pe Hristos şi nici un rău nu mi-a făcut niciodată, ci numai bine, cum aş putea să blestem pe Binefăcătorul meu? Eu ştiu în cine mă încred”.

Cunoaşterea (ştiinţa) aceasta şi mărturisirea acestui cuvânt, Mântuitorul le cere de la noi. Punctele cardinale ale acestei cunoaşteri dumnezeieşti, Ortodoxia ni le dă astăzi prin orice carte de învăţătură a Bisericii. Din nefericire, şi aceste adevăruri dumnezeieşti se pot uita. Şi iată de ce, prin glasul Ortodoxiei, Mântuitorul ne strigă: Împrospă­taţi-vă, fiii Mei, în fiecare zi provizia voastră de cunoaştere a cuvântului dumnezeiesc prin citirea scrisului inspirat de Dumnezeul Sfintelor Scripturi! Citirea Scripturilor o putem face fiecare în particular. Aşa o făcea de pildă un mare scriitor ortodox care, în fiecare zi, deschidea Biblia la întâmplare şi citea cele două pagini pe care le avea în faţă cu acest gând: „Ia să văd ce cuvânt de mântuire îmi trimite Dumnezeu pe ziua de astăzi”. Dar citirea aceasta să­vâr­șim şi împreună cu Biserica. Cine dintre noi nu ştie că, în fiecare zi, la slujbele Bisericii se citeşte cuvânt din Scriptură, adică din Apostol şi din Evanghelii, ca nici o zi din viaţa noastră să nu rămână fără merinde de cuvânt dumnezeiesc şi fără temei de mărturisire. Aşa ne împărtăşeşte Ortodoxia dumnezeiască cunoaşterea vieţii: prin cărţile de învăţătură, prin predică, prin catehizare, prin citirea cuvântului dumnezeiesc și prin chemare neîncetată la rugăciune.

De asemenea, în viaţa noastră de toate zilele, Ortodoxia o mai întâlnim şi ca o puternică şi necontenită chemare la dragoste pe care Dumnezeu o adresează fiilor Săi şi totodată şi ca o biruitoare mişcare a noastră spre minunea faptei de dragoste fără de care nu există mântuire.

Să ne închipuim ce sfâşiere este, negreşit, în inima de părinte a lui Dumnezeu când vede de câtă ură şi duşmănie, de câtă răutate şi perfidie, de câtă cruzime sunt desfiguraţi uneori fiii Săi, care sunt datori a creşte dragostea, spiritul de sacrificiu şi pacea pe pământ!

Fireşte, nu-i întotdeauna uşor să iubeşti aşa cum cere Dumnezeu şi totuşi să nu uităm ce uriaşă flacără de împăcare, de spirit de sacrificiu şi de devotament a aprins în lume chemarea aceasta a Mântuitorului la iubire! Porunca aceasta a deschis ochii și inimile oamenilor spre a înțelege că fiecare frate de-al nostru, de orice neam ar fi, este egal în drepturi, toţi fiind copiii aceluiaşi Părinte ceresc. Dragostea cerească a născut pe pământ bunătatea şi mila şi atâtea instituţii de binefacere. De ea ne aducem aminte atunci când vedem pe semenul nostru în nevoie. De ea ne aducem aminte ori de câte ori se cere de la noi devotament şi spirit de jertfă. Forţa dumnezeiască a acestei porunci ne ajută să ne împăcăm atunci când am intrat în vrăjmăşie cu semenii noştri şi ne îndeamnă să întindem vrăjmaşilor rugăciunile noastre pentru ei, înainte de a ne ridica noi înşine deasupra vrăjmăşiei din noi. Porunca dragostei e cu adevărat marea pereche de aripi care ne ridică totdeauna deasupra trupescului din noi.

Iată, aşadar, practic şi simplu, cum este Ortodoxia oglindită în viaţa noastră de toate zilele, oferind smerita mărturie a faptului că dreapta noastră credință nu-i altceva decât Mântuitorul Însuşi prezent între noi, viu şi lucrător fără încetare asupra noastră, îndemnându-ne mereu să ne transformăm viaţa şi să ne convertim, împărtăşindu-ne ştiinţa dumnezeiască a vieţii şi ajutându-ne să ne ridicăm până la minunea faptei de dragoste. Datoria noastră de creştini e pur şi simplu să nu rămânem nepăsători, ci să ne deschidem sufletul şi să facem cu bunăvoinţă şi cu seriozitate tot ce ne stă în putere ca să răspundem acestor chemări dumnezeieşti ale Mântuitorului, aşa cum aşteaptă El de la noi.

Să ne rugăm numai bunului Dumnezeu să trimită permanent între noi lucrători destoinici, așezând la final cuvântul marelui Pavel, care zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”.