Să-L dăm jos pe Hristos de pe Cruce

▲ În orizontalitatea lumii de azi e greu să mai găseşti o Golgota, darămite puterea şi motivaţia de a te crucifica în favoarea semenilor, chiar şi la nivelul gesturilor mărunte ▲

Imaginea lui Hristos pe Cruce este, deşi dramatică, foarte relaxantă. Şi, cu cât eşti mai credincios, cu atât te simţi mai bine la vederea acestei imagini.

Nu-i aşa, ce ar putea fi mai liniştitor decât gândul că Dumnezeu a murit pentru binele tău? Că viaţa proprie şi a celorlalţi au capatat un înţeles şi o valoare infinită, că de atunci de când ciocanul a bătut necruţător cuiul în mâna Mântuitorului, ştii că Cineva sigur te iubeşte. Că-ţi poartă de grijă de acolo, de pe lemnul Crucii, că e oricând pregătit să te îmbrăţişeze.

Apostolul Pavel spune că, pentru mulţi, „crucea este un scandal“, dar un scandal care se manifestă destul de diferit. Unii nici nu vor să o vadă, considerând că e prea mult (sau prea puţin?) pentru cineva cu „pretenţia“ că ar fi Dumnezeu, că El, Atotputernicul, nu trebuia să ajungă într-o aşa stare. Alţii, mai credincioşi, evoca motivul crucii lui Hristos aşa, în treacşt, pudic, fără prea multe amănunte sau interpretări. Sunt şi unii care exagerează de-a dreptul, transformând momentul de pe Golgota într-o secvenţă de groază: sânge curgând, răni deschizânde, urlete şi grimase de durere.

Noi, ortodocşii, îl privim pe Hristos pe Cruce cel mai relaxaţi. Şi vedem un gest absolut firesc în a atârna o cruce în jurul gâtului, a o ţine în case, în maşini. În biserici ne închinăm la ea cu smerenie, cu credinţă sau poate, uneori, doar dintr-un gest devenit reflex. Pentru noi, cel puţin declarativ, crucea nu e un obiect oarecare, ea este Sfânta Cruce.

Revenind, ce bine îi stă lui Hristos pe cruce! De-a dreptul minunat; ca nimeni altuia! Îi stă atât de bine, încât nimănui nu-i trece prin minte că i-am putea lua şi noi locul, măcar din când în când.

„Vai, dar cum se poate aşa ceva? Nu e o blasfemie să gândim una ca asta? Sau, mă rog, nu e chestie nepoliticoasă, să râvnim »locul» lui Hristos?“.

Nu de puţine ori Hristos pe Cruce este redus la rolul de pandantiv, amuletă, pedanterie savantă şi… cam atât. Ce rost să ne gândim că suferinţa lui Hristos este o extraordinară declaraţie de dragoste la adresa oamenilor? Că Hristos pe cruce nu este un tablou gen „natură moartă“, ci o invitaţie, un îndemn de a ne crucifica şi noi, atât cât putem, pentru oamenii de lângă noi.

Nu putem noi sta o veşnicie pe cruce şi nu ne putem răstigni pentru fiecare dintre semeni, aşa cum o face Hristos, nu putem arăta atâta dragoste cât a arătat Dumnezeu Întrupat, dar măcar, din când în când, doar câte o clipă, am putea şi noi să ne întindem braţele şi să arătăm iubire oamenilor de lângă noi. …Chiar dacă asta ne răneşte, aproape fatal, orgoliul şi vanitatea.

Hristos a adus mântuirea oamenilor, le-a explicat şi le-a arătat, pas cu pas, până pe Golgota, ce înseamnă smerenia, ce presupune omenia. Cei credincioşi o stiu prea bine. Dar, oare, a devenit mântuirea un bun care se moşteneşte prin naştere sau prin succesiune? Cum Îl putem întelege pe Hristos sşi mântuirea pe care ne-a adus-o, dacă nu-I înţelegem sau nu-I urmăm faptele? Oare cum putem spera la înviere, dacă evităm crucificarea cu atâta laşitate?

În orizontalitatea lumii de azi e greu să mai găseşti o Golgota, darămite puterea şi motivaţia de a urca pe cruce în favoarea semenilor, chiar şi la nivelul gesturilor mărunte. E greu să vezi rostul auto-răstignirii pentru semenii care nici nu ţi-o cer, nici nu par că şi-ar dori-o.

Nici lui Hristos nu I-a cerut nimeni să se jertfească pentru omenire. Şi atunci, ca şi acum, lumea părea autosuficientă. Totuşi, Hristos Şi-a întins braţele pe Crucea de pe dealul Golgotei, fără învitaţii, fără rugăminţi, fără promisiuni de răsplată. Şi fluvii de iubire au inundat istoria...

Slavă Răstignirii Tale, Hristoase, arată-ne nouă şi Sfântă Învierea Ta!