Să nu-i uităm pe cei care mult s-au ostenit odinioară

Mănăstirea Plumbuita, în incinta căreia istoria se află la ea acasă, a cinstit, începând din seara zilei de 23 iunie, pe unul dintre cei mai aleși slujitori ai Domnului, pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitor al acestei vetre monahale.

Întrucât anul 2017 este dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române celor care au apărat Biserica Ortodoxă Română în vremea comunismului, în special Patriarhului Justinian Marina, Arhiepiscopia Bucureștilor și conducerea mănăstirii au dorit să-l cinstească pe cel de-al treilea Patriarh al României, unul dintre ctitorii restauratori ai ei, care s-a îngrijit în mod deosebit, într-o perioadă grea, ca această mănăstire să rămână o cetate de apărare a credinței, ocrotind Bucureștii prin rugăciuni şi prin lucrarea duhovnicească a unora dintre vieţuitorii ei.

Am ascultat la Plumbuita cuvinte despre Patriarhul Justinian şi legătura sa cu mănăstirea, precum și despre unii monahi care, în vremuri de încercare pentru Biserică şi ţară, s-au rugat mult şi au îndemnat pe credincioşi să meargă pe calea cea adevărată arătată de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Cu câţiva ani înainte de instaurarea regimului comunist, până în anul 1951, când a fost transformată în mănăstire de călugări, la conducerea acestui așezământ monahal s-au succedat cinci sau șase stareţe, unele dintre ele ocupându-se, începând cu anul 1948, de organizarea Seminarului Monahal care a funcţionat în spațiul mănăstirii pentru o scurtă perioadă (1948-1951).

După anul 1950, la Mănăstirea Plumbuita s-au remarcat câţiva stareţi care aveau să devină călugări renumiţi ai monahismului românesc. În primul rând, îl amintim pe fostul exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, arhimandritul Justinian Florea, care a condus această mănăstire în perioadele 1952-1954 şi 1960-1966.

Ulterior, a venit la Plumbuita, într-o perioadă foarte grea, părintele arhimandrit Sofian Boghiu, pentru că mănăstirea avea nevoie de o refacere spirituală, dar şi pentru că părintele, care lucra ca pictor în cadrul Atelierelor Patriarhiei Române, avea chiar în incinta mănăstirii un atelier în care îşi putea desfăşura activitatea. Părintele Sofian Boghiu a fost arestat la puţin timp după anul 1958, fiind reținut atunci când lucra pe schela bisericii din cimitirul Mănăstirii Ghighiu, împreună cu un alt pictor, arhimandritul de mai târziu Felix Dubneac (stabilit în Statele Unite ale Americii, unde a și murit).

Ceea ce merită a fi evidențiat din perioada în care părintele Sofian a condus Mănăstirea Plumbuita este legătura lui cu foarte mulţi intelectuali, o parte dintre ei membri ai Mişcării „Rugul Aprins”. Împreună cu părintele Sofian Boghiu, la Mănăstirea Plumbuita erau prezenţi, mai ales cu prilejul unor întâlniri pe care ei le credeau de taină, dar care au fost deconspirate mai târziu, arhimandritul Benedict Ghiuş, părintele profesor Dumitru Stăniloae, arhidiaconul Bartolomeu Anania, scriitorii Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pilat şi Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu. Părintele Sofian s-a îngrijit mult ca această mănăstire să devină în perioada respectivă o cetate de apărare a Ortodoxiei. Se slujea şi se predica cu multă atenție și râvnă sfântă.

Deşi mişcarea spirituală „Rugul Aprins” şi-a încheiat activitatea din pricina interdicţiei regimului comunist în anul 1948, membrii ei s-au întâlnit de mai multe ori atât în casa profesorului Alexandru Mironescu din Bucureşti, mai ales după ce Daniil Sandu Tudor a fost eliberat din închisoare în anul 1954, cât şi în incinta Mănăstirii Plumbuita.

Despre toate acestea aduc mărturie documentele vremii. În dosarul părintelui Sofian Boghiu se spune că acesta „a primit instrucţiuni de la co-inculpatul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) să se ocupe de educarea unui grup de studenţi care veneau la biserica «Plumbuita» al cărei stareţ era. În acest scop inculpatul Boghiu Sofian a organizat o întrunire clandestină în incinta mănăstirii, la care a luat parte un grup de cinci studenţi, care participase la slujba religioasă în frunte cu Văsâi Gheorghe, cărora le-a vorbit în afară de problemele mistic-religioase şi despre probleme de ordin politic, căutând să sădească în ei neîncrederea în cele învăţate de ei în facultate şi să-i instige pentru a nu lua parte la viaţa politico-culturală ce se desfăşoară în facultate”.

De asemenea, în fața anchetatorilor, părintele Sofian va mărturisi: „Acestor studenţi le-am spus că în afară de preocupările lor din facultate este bine să se ocupe şi de pregătirea lor sufletească, studiind anumite cărţi şi materiale cu caracter religios, care în facultate şi în general în şcoli nu sunt permise”.

Înainte de a fi arestat, părintele Sofian mărturisea că s-a întâlnit cu Daniil Sandu Tudor de cinci sau șase ori în timpul în care a stat la Mănăstirea Plumbuita, care a și slujit aici de câteva ori, atunci când se afla în trecere prin Bucureşti, iar altă dată s-au întâlnit în incinta Mănăstirii Slatina din ţinutul Fălticenilor, când, împreună cu alţi membri ai Mişcării „Rugul Aprins”, a participat la călugăria viitorului arhimandrit Andrei Scrima.

Alți monahi care au fost legați de Mănăstirea Plumbuita în vremea regimului comunist au fost: arhimandritul Maxim Mereanu, care a condus această mănăstire în perioada 1958-1960, mai târziu slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, şi cunoscutul duhovnic arhim. Narcis Luchian, care a vieţuit în acest așezământ vreme de un sfert de veac.

Arhimandritul Narcis Luchian era de loc din orășelul Târgu Frumos, la botez primind numele de Nicolae. A devenit preot în Cetatea Iaşilor, cunoscut pentru studiile de teologie, filosofie şi drept, soția murindu-i la doar 6 luni după căsătorie. A slujit la Mănăstirea îSfinții Trei Ierarhi” din Iaşi şi apoi a fost îmbisericit la Catedrala Mitropolitană din cetatea Moldovei.

În anul 1941 i-a adresat Mitropolitului Irineu Mihălcescu o cerere în care spunea că, după 10 ani de văduvie, doreşte să devină monah. Am văzut însemnarea Mitropolitului, care a scris: „Părintele Nicolae va fi călugărit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi de către noi înşine şi va purta numele Narcis”.

În anul 1948, arhimandritul Narcis Luchian a venit la Bucureşti, fiind încadrat ca preot de­servent la Catedrala Patriarhală. Întrucât a făcut parte din oamenii apropiaţi Mitropolitului Irineu Mihălcescu şi considerându-se că acesta deţinea multe secrete pe care nu le-a divulgat în faţa comisiei care l-a audiat, părintele a fost închis timp de 2 ani şi mai bine.

După ce a fost eliberat, a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar în anul 1964 sau de la începutul anului 1965 a fost transferat la Mănăstirea Plumbuita, unde a activat vreme de 25 de ani.

Ştim despre el că stătea de dimineaţă până seara în biserică, primindu-i pe credincioşi, botezând foarte mulţi copii din zonă şi sfătuindu-i pe toţi cu mult zel și răbdare filocalică. A fost apropiat al Episcopului Antonie Plămădeală, care i-a fost fiu duhovnicesc pentru o perioadă de timp, şi al părintelui profesor Constantin Galeriu; ei au fost de faţă şi la trecerea sa la Domnul, în luna iulie a anului 1990. A fost dus şi îngropat în locul său natal, în localitatea Târgu Frumos din judeţul Iaşi.

La Mănăstirea Plumbuita au mai activat şi alţi câţiva monahi cunoscuţi: părintele protosinghel Arsenie Boca, care a fost profesor pentru o vreme la Seminarul Monahal de la Plumbuita, predând pictură, și apoi ostenitor, ani la rând, în Atelierele Patriarhiei Române de la Plumbuita, arhimandritul Ioan Iovan, arhimandritul Simeon Tatu, cu două mandate de senator în Bucureşti, dar şi mulţi alţi monahi; unii dintre ei cunoscuţi în zonă, cum ar fi și fostul duhovnic al Mănăstirii Ţigăneşti, părintele protosinghel Lazăr, care a trecut la Domnul în anii din urmă.

Deși au fost mai mulţi părinţi despre care am putea aminti, pentru că Mănăstirea Plumbuita a constituit un centru important al monahismului în această zonă, consider că perioada de stăreţie a arhimandritului Sofian Boghiu a fost bogată din punct de vedere spiritual, adunând în juru-i mulți slujitori ai Bisericii și oameni de cultură evlavioși și misionari în vremuri de încercare.

Aceşti monahi, vieţuitori ai Mănăstirii Plumbuita, au stat de veghe în și pentru Biserică în perioada comunistă, ca niște ostași viteji, propovăduind cuvintele Evangheliei în viaţa şi în casele multor credincioşi, așa încât această vatră monahală a fost foarte apreciată atât de credincioşi, cât şi de mulţi intelectuali de marcă ai capitalei României.

Cred că, atunci când va fi întocmită o nouă monografie a Mănăstirii Plumbuita, ar trebui să se acorde o atenție specială acestor monahi despre care s-a ştiut mai puţin sau chiar deloc, precum și paginii de istorie care vorbeşte despre activitatea târzie a „Rugului Aprins” prin întâlnirile pe care le-au avut în acest loc mulţi monahi, profesori de teologie şi intelectuali creştini.