Schimbarea anilor

Cum să îmbătrânească anii? Păi, ce, erau oameni?! Cu toate acestea îl auzeam pe tata spunând: gata și cu anul ăsta, s-a dus, vine altul în locul lui!

Era ca și cum Ion al lui Puie, care ne trecea în fiecare zi de iarnă pragul, se ridica dintr-odată de pe scaun și pleca acasă. Apărea imediat Niculae Budirincă și-i lua locul. Uneori se întâmpla invers, venea Ion și pleca Niculae. Deosebirea dintre anii care se schimbau și ei era că nu venea niciodată tot un an vechi în locul celui ce pleca. Era musai ca anul proaspăt sosit să fie nou, ceea ce nu era cazul cu niciunul dintre cei doi prieteni ai tatălui meu, care erau la fel de vechi amândoi.

De aceea m-am și gândit ca, atunci când lasă Ion scaunul gol, să mă așez eu iute pe el, înainte să intre pe ușă Niculae. Tot așa și când cel ce urma să vină era Ion. Cum să se schimbe doi ani vechi între ei?!

Budirincă nu mi-a zis nimic când m-a găsit stând pe scaunul de pe care abia se ridicase Ion. A rămas în picioare lângă sobă.

Al lui Puie, însă, m-a luat la rost de cum a pus pasul înăuntru, cerându-mi să mă ridic, ca să poată sta el în locul meu. Dar nu prea m-am grăbit să îl ascult. O clipă mai târziu, am și simțit palma grea a tatei după ceafă. Mi-a trecut pe loc cheful de a-i face dreptate anului nou, ce se pregătea să vină, ocupând scaunul rămas liber până la venirea lui. L-am lăsat pe Ion să stea pe scaun, iar eu am ieșit afară în curte, sperând c-o să pot vedea cu adevărat cum se schimbă anii între ei. Parcă erau niște urme mari, ca de om ce se îndepărta, în zăpadă. Dar pe cer, căci ningea, nu știu dacă din pricina palmei primite mai devreme, de jos în sus, cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Și am văzut alte urme, dar în zăpada de pe pământ, deoarece ningea și de sus în jos, în același timp. Urmele acestea de la urmă se apropiau. Știam că sunt ale anului celui nou. N-aș putea spune de unde, dar știam. Și mai știam că anii, deși trăiesc mai puțin decât oamenii, au o călcătură mult mai mare ca a lor!