Şi cu Dumnezeu ce faci?...

Marin Preda are o mărturisire care poate cântări, în faţa lui Dumnezeu, cât întreaga-i operă: Am fost astăzi la ţară s-o văd pe mama. E bătrână mama, dar se ţine bine. Stă la soră-mea. M-am aşezat lângă ea şi a început de îndată să-mi spună singurul lucru care merita să mi-l spună fără pregătiri şi fără fereală:

- Marine, mamă, l-am visat pe taică-tău. "Moşule, l-am întrebat, tu eşti?" "Eu sunt!", a zis el cu un glas cum zicea el. "L-ai văzut pe Marinică şi pe Sae că au venit la înmormântarea ta?" "I-am văzut", zice, tot aşa cum vorbeşte el. "Şi cu Dumnezeu ce faci?" Nu mi-a răspuns, a tăcut. Acest dialog mi s-a părut atât de real, venind dintr-o altă lume atât de străină de ideea nefiinţei, încât m-a cuprins o durere şi o milă atât de violente, încât mi-am muşcat adânc buzele ca să nu izbucnesc în plâns.

Întrebarea Şi cu Dumnezeu ce faci? conţine toată teologia acestei vieţi, răspunsul aparţine însă veşniciei. Felul în care ne petrecem viaţa naşte atâtea şi atâtea întrebări, felul în care plecăm din această lume ne ajută să creionăm un răspuns.

Bunicul meu din partea tatălui, moş Nicolae, a săpat până la 87 de ani. A avut 13 copii. Înainte de a muri, două săptămâni a zăcut la pat. Îl păzeau trei fete, Cătălina, Lenuţa şi Codina. Odată s-a ridicat, s-a dus prin curte, s-a plimbat prin via lui, s-a întors şi le-a spus fetelor: daţi-mi lumânarea că eu mor. Fetele, mirate, dar cu multă credinţă, l-au ascultat. S-a întins în pat, a murit ţinând lumânarea aprinsă în mâini şi murmurând ca o ultimă rugăciune: uitaţi cum mă duc la Dumnezeu.

Trecuseră trei ani de când eram preot. L-am cunoscut pe nea Enache Fulga. Născut ortodox, avea să moară tot ortodox, deşi înainte de strămutări a fost nazarinean, iar după strămutări, în satul nou, a fost penticostal. Sfânta Cruce era pentru el o necunoscută, o armă a vrăjmaşului. Am crezut până în ultima clipă că Dumnezeu va face o minune (nu minunea este cea care dă naştere credinţei în sufletul omului, ci credinţa dă naştere minunii - F. M. Dostoievski). Într-o dimineaţă, unul dintre copiii lui nea Enache mi-a bătut la uşă: părinte, tata se închină întruna, veniţi să-l citiţi, nu mai poate vorbi deloc. Bine, dar este penticostal... Nu, părinte, simt eu că vrea să meargă ortodox la Dumnezeu. Mi-am luat cele trebuincioase şi am plecat. Într-adevăr, nu mai putea vorbi. Tot timpul, cât i-am citit, şi-a făcut cruce mare, până şi lacrimile i s-au încrucişat sub bărbie. Când am plecat, a sărutat crucea şi apoi a strâns-o la piept. Parcă nu voia să mi-o înapoieze. La puţin timp, doar ce ajunsesem acasă, familia m-a anunţat: părinte, suntem bucuroşi că s-a întors la Dumnezeu aşa cum a venit, ortodox.

La zece ani de când am fost hirotonit, într-o duminică, am observat prezenţa deosebită a unui bătrân în biserică. Venise de la începutul Utreniei. Avea părul alb, lung, barba deasă, asemenea. Parcă era un călugăr. Un chip de copil, senin, blând. Avea 95 de ani, nu coborâse în sat de peste 20 de ani. Era străbunicul gimnastei Lavinia Miloşovici. Moş Ion. La miruit, m-a rugat să mai rămânem în biserică, să-l spovedesc, să-l împărtăşesc. Postise, se pregătise, simţea că trebuie să meargă pe un drum lung. A mers împăcat acasă. La două zile clopotele bisericii au vestit plecarea bătrânului Ion Miloşovici, zis Pricop, la Dumnezeu.

Pentru mine, cele trei plecări relatate acum sunt tot atâtea veniri, adică tot atâtea posibile răspunsuri la întrebarea: Cu Dumnezeu ce faci? Surprinşi deseori de această întrebare, oamenii nu ştiu răspunsul. Îmbrăcat în atâta simplitate, El există. Gândul nu are nevoie doar de cuvinte pentru a se exprima. Biserica lui Hristos deţine acest tezaur al marelui răspuns prin smeritele noastre înfăptuiri.