Strălucitor în cântare şi vieţuire, arhidiaconul Vladimir Trandafir

Vasile-Vladimir Tran­dafilov s-a năs­cut la 1 decembrie 1911, în comuna Avdarma, raionul Ti­ghi­na, al fostei URSS (Uniunea Republicilor Sovietice So­cia­liste), din părinţii evlavioşi şi cinstitori de Dumnezeu Alexei şi Paraschiva Trandafilov. La bo­tez a primit numele de Va­sile, iar la tunderea în cinul mo­nahal, din 5 aprilie 1936, la Mănăstirea „Mitropolitul Gu­rie“, aflată în apropierea localităţii de obârşie, i-a fost adăugat numele de Vladimir.1 Tot la această mănăstire a fost hirotonit ierodiacon, în ziua de 24 aprilie 1937.

Venirea lui din Basarabia s-a întâmplat în timpul schim­bă­rilor politice şi sociale ale vre­mii, când mulţi români de dincolo de Prut, refugiindu-se în localităţi din România, s-au ascuns de furia comunistă şi de opresiunile venite de la Mos­cova. Odată cu venirea în Ro­mâ­nia, şi-a schimbat numele de familie în Trandafir.

Începând cu data de 1 de­cem­brie 1940, ierodiaconul Vla­dimir Trandafir figurează ca angajat al Catedralei episcopa­le din Constanţa pe postul de canonarh.2 Un document al Cen­trului eparhial consemnea­ză schimbarea funcţiei (şi implicit a salarizării), fiind angajat ca ierodiacon pe seama Ca­te­dralei episcopale, începând cu data de 1 decembrie 1942.

În paralel cu responsa­bi­li­tă­ţile de la catedrală, tânărul ierodiacon a urmat şi cursurile Şcolii de cântăreţi din Con­stanţa, pe care le-a absolvit cu rezultate merituoase în sesiunea din octombrie 1945, cu media generală 9,25. Diploma semnată de episcopul Chesarie Păunescu certifică calificarea de cântăreţ bisericesc a ierodiaconului Vladimir.

În perioada 1 aprilie 1949 - 1 aprilie 1950, părintele Vla­di­mir a fost angajat ca administrator la Centrul eparhial Constanţa.

Începând cu data de 1 iunie 1950, ierodiaconul Vladimir Trandafir a fost închinoviat la Mănăstirea „Negru-Vodă“ din Câmpulung Muscel (devenită ulterior parohie), fiind înscris în schema de salarizare până la 31 mai 1951.3 De la 18 aprilie 1952 a vieţuit în aceeaşi mă­năs­tire, nefiind însă remunerat prin contribuţie de la stat.

Conform Extrasului de pe car­netul de muncă al părinte­lui Vladimir Trandafir, în­ce­pând cu data de 1 aprilie 1952, a fost angajat ca îngrijitor şi canonarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti, la recomandarea marelui eclesiarh, arhim. Ghervasie Creţu.4 De la 1 august 1955 figurează ca diacon-slujitor, iar de la 1 iunie 1961 şi până la 5 mai 1976, documentul amintit mai sus consemnează succedarea gra­de­lor de salarizare în postul de cântăreţ pe seama Catedralei patriarhale. În această peri­oa­dă mai sunt amintiţi şi alţi cântăreţi ai Catedralei patriarhale, alături de ierodiaconul Vladimir Trandafir, Căltuţ Ilie şi Calist Berea, ambii psalţi de vocaţie, cu experienţă deo­se­bită în arta muzicală de influ­en­ţă bizantină.

Situaţia financiară precară l-a determinat pe apreciatul psalt al Sfintei Patriarhii să solicite, în iulie 1974, pensio­narea înainte de termen, în virtutea unui certificat medical pe care l-a depus la Serviciul de contabilitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor.5 Trebuie men­ţio­nat faptul că acesta nu mai locuia la Căminul monahal al Catedralei patriarhale, ci într-o modestă locuinţă în Bucureşti, fiind domiciliat pe strada Aleea Câmpul cu Flori nr. 2, bl. D27, sc. B, ap. 17, sect. 7. Părintele intenţiona ca pe lângă pensia pe care ar fi primit-o de la stat să-şi completeze veniturile prin remuneraţia primită de la catedrală pentru activităţile liturgice, pe care ar fi dorit să le con­tinue. Cererea sa a fost apro­bată, cu greu, doi ani mai târziu, întrucât legile vremii stabileau vârsta de pensionare pentru clerici la 70 de ani, părintele neavând decât 64 de ani în acel moment.6 Însă bunele referinţe ale exarhului de atunci, arhimandritul Pau­lin Lecca, şi ale eclesiarhului catedralei, arhimandritul Jus­tinian Dalea, precum şi smerenia susţinută de ostenelile monahale au determinat aprobarea dosarului de pensionare al părintelui Vladimir Tran­dafir.7

Amintirea arhidiaconului Vladimir Trandafir a rămas neştearsă pentru cei care l-au cunoscut, l-au ascultat şi l-au preţuit pentru calităţile sale vocale şi sufleteşti de excepţie, pentru că, urmând cuvintelor scripturistice, nu se cădea a ţine lumina sub obroc şi nici a îngropa talantul. Numele pă­rin­telui este amintit cu vene­raţie şi nostalgie în cercurile tot mai rare de persoane care l-au cunoscut şi care s-au des­fă­tat în trecute vremuri de cân­tările frumoase pe care le interpreta cu mult profesionalism şi aleasă ţinută, care îşi fac simţit ecoul până în zilele noastre prin elogiile şi amintirile celor apropiaţi.

A trecut la cele veşnice în anul 1996, la 6 mai (a doua zi de Paşti) şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Sa­mur­căşeşti-Ciorogârla, unde-şi pre­gă­tise din vreme mormântul. În anul 2012, stareţa mă­năs­tirii, stavrofora Lucia Bostan, i-a refăcut monumentul funerar, împodobindu-l cu bună-cuvi­in­ţă.

Arhidiaconul Vladimir Tran­dafir reprezintă un model de smerenie şi slujire jertfelnică. Refugiat, aflat printre străini toată viaţa, cu frica urmăritorilor şi a oamenilor răi, părintele Vladimir şi-a pus darurile primite de la Dumnezeu exclusiv în slujba Bisericii.

A peregrinat prin multe lo­curi din ţară în căutarea li­niştii. Era un monah devotat misiunii sacerdotale şi al slujirii fără încetare, cu timp şi fără timp, după spusa apostolului.

Anii petrecuţi la Catedrala patriarhală i-a închinat cân­tării bisericeşti pe care a ridicat-o la nivelul unei adevărate arte. Smerit şi îndurând multe nedreptăţi, aşa cum se în­tâm­plă de multe ori în această via­ţă, a cântat mai ales la strană şi a slujit alteori, vreme de peste 40 de ani. Cânta la stra­na stângă şi toţi cei din ca­te­drală remarcau frumuseţea glasului şi măiestria interpretărilor. În vremea Postului Mare, toate cântările îşi spo­reau frumuseţea, mai ales Slava de la Denia din Sfânta şi Marea Zi Miercuri, Doamne femeia ceea ce căzuse în păcate multe, ori cântarea din Joia Sfântă: Acum se întinge condeiul răspunsului de judecată de la judecătorii cei nedrepţi...

La vremea pensiei a locuit într-o modestă garsonieră, dar venea la slujbe, fie la catedrală, fie la unele biserici ale Ca­pitalei.

Cei care l-au cunoscut măr­tu­ri­sesc că era un om de o rară modestie şi bunătate, în preaj­ma căruia doreai să mai ră­mâi, măcar pentru câteva momente, pentru a te întâlni cu adevă­ra­ta omenie.

Din tradiţia locului şi din spusele oamenilor am aflat foarte puţine aspecte din viaţa lui. Datele biografice sunt foar­te sărace. Abia s-a putut reconstitui traseul profesional al părintelui, din păcate majoritatea datelor fiind oferite doar de carnetul de muncă. Cineva mi-a promis o înregistrare păs­trată pe o casetă audio, dar nu s-a mai găsit nici aceasta până la urmă.

De la vieţuitoarele Mă­năs­tirii Samurcăşeşti-Ciorogârla am aflat că la înmormântarea lui n-au participat decât câteva persoane. Era în vârstă, nu avea rudenii şi nici prea mulţi cunoscuţi. Mai mult decât atât, în Bucureşti, nici marile valori nu sunt cunoscute şi recunoscute ca atare.

Arhidiaconul Vladimir Tran­da­fir a fost o autentică valoare a cântării bisericeşti şi a în­de­lungatei slujiri în smerenie multă, cu adevărat monahală.

Când a trecut la Domnul protosinghelul Martinian de la Ciorogârla, fost duhovnic al acestei mănăstiri (noiembrie 2011), maica stareţă a hotărât să-l îngroape în mormântul pregătit de părintele Vladimir Trandafir. La un an de la acest eveniment, în noiembrie 2012, a fost sfinţită crucea de marmură pe care a fost dăltuit şi numele părintelui Vladimir, alături de fotografia sa. M-am gândit atunci că Dumnezeu a purtat de grijă părintelui Vla­dimir prin maica stareţă Lucia. Când nu mai ai pe nimeni, Dumnezeu trimite oamenii Lui să împlinească cele ce lipsesc.

Mai importantă decât adu­cerea aminte a oamenilor este însă răsplata netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu.

Părintele Vladimir a avut 60 de ani fără unul de slujire a diaconiei. Am auzit două sau trei cazuri despre astfel de slujitori. Cred că frumoasa lui slujire a continuat în Ceruri, unde drepţii ca luminătorii stră­lu­cesc şi primesc răsplată multă pentru osteneală.

Bibliografie

1 ‑Cf. ord. nr. 2954 din 28.02.1939 emis de Arhiepiscopia Chişinăului, Secţia administrativă.

2 ‑Cf. Extras de pe carnetul de muncă, emis de Arhiepiscopia Bucureştilor.

3 ‑Cf. Adeverinţa nr. 5 din 28 ianuarie 1961, emisă de Parohia „Negru-Vodă“, Câmpulung-Muscel.

4 ‑Cf. Adeverinţa nr. 22896 din 1.09.1961, emisă de Arhiepiscopia Bucureştilor.

5 ‑Cf. Temeiul 10760 din 9 iulie 1974.

6 ‑Cf. Temeiul nr. 5206/1976, emis de Arhiepiscopia Bucureştilor, Sectorul secretariat.

7 ‑Cf. Temeiul nr. 5206 din 7.04.1976, emis de Mitropolia Ungrovlahiei, Arhiepiscopia Bucureştilor.