Tableta de observator: IQ + EQ = ?

▲ O companie pierde de cinci ori mai mulţi clienţi din pricina atitudinii angajaţilor săi decât din cauza calităţii produselor sau a serviciilor furnizate ▲

IQ şi EQ… Două prescurtări ale unor sintagme tot mai des utilizate în cele mai variate domenii de activitate. Cât de des auzim vorbindu-se despre ele? Cât de des le utilizăm în autoevaluările noastre şi în evaluările subalternilor? Iată câteva întrebări care ar trebui să dea de gândit şi românilor. Nu numai la nivel ştiinţific şi de dezbatere teoretică. De ce?

Să le luăm pe rând.

În general, auzim foarte rar vorbindu-se în România de EQ.

Dar despre IQ? Deseori. Despre IQ până şi preşcolarii vorbesc, termenul fiind utilizat frecvent în dialogul dintre educatoare şi părinţii copiilor. Apoi, în viaţă, de la liceu şi până la facultate, mulţi dintre noi s-au izbit şi se izbesc, la diferite examinări, de testele IQ. Numaidecât, toţi cei care sunt propuşi să ocupe anumite funcţii, să plece în diferite misiuni sau la cursuri în ţară şi, mai ales, în străinătate, sau să obţină atestate privind anumite îndemânări şi abilităţi sunt nevoiţi să treacă pe la fel de fel de centre de expertizare şi investigaţii psiholohice, unde au de-a face numeroase întrebări care de care mai îmbârligate. Scopul? Unul singur: stabilirea indicelui cunoscut sub numele de inteligence quotient (IQ). Ne închipuim ce transpiraţie îi apucă pe cei care, înainte de a li se pune în faţă „bobinele“ cu întrebări, ştiindu-se foarte inteligenţi, sunt nevoiţi să se confrunte, la finalul probei, cu indici de 5 sau 6, ca să nu spunem sub 4.

Cu toate acestea, nici în trecut şi nici astăzi, psihologii, sociologii, experţii, specialiştii în resurse umane şi... diagnosticienii români nu au reuşit nici un progres în răspunsul la întrebarea: de ce există oameni cu IQ mic (cel rezultat din teste), dar cu inteligenţă sclipitoare în planul real al vieţii şi activităţii profesionale. După cum nu au găsit explicaţii nici în cazul unora care, deşi au câteva licenţe, masterate, doctorate şi cursuri peste cursuri, adică un pedigree profesional beton, obţin totuşi rezultate slabe în muncă şi în profesie şi dovedesc un potenţial scăzut în activitatea profesională.

Ineficienţa cercetărilor în acest domeniu la noi a făcut şi face ca cei care ies din sălile de examinare să nu pună preţ pe cifrele (punctajele) care li se comunică, doar evaluatorii fiind mulţumiţi că au la îndemână un instrument (in)eficient de a face departajările.

Ce se întâmplă prin alte ţări?

Faptul că teste de inteligenţă clasice şi faimoase, precum cele de IQ, la care ne-am referit, nu au fost în stare niciodată să dea întreaga măsură a inteligenţei unui om, i-a determinat pe psihologii americani să caute, prin anii â80-â90, un alt instrument de evaluare. Astfel, în 1983, Howard Gardner a scris primul despre „inteligenţele multiple“. Mai târziu, marcând „al doilea val“, un alt american, psihologul Daniel Goleman, a lansat, în 1995, best-seller-ul „Inteligenţa emoţională“ şi, în 1998, lucrarea „Să munceşti cu inteligenţă emoţională“.

În esenţă, studiile elaborate pe această temă nu au făcut decât să pună cap la cap şi să dea un alt nume unor calităţi umane ştiute de când lumea: bunul simţ, înţelepciunea, empatia, caracterul, tactul, automotivarea, abilitatea de a stabili relaţii cu ceilalţi, autocunoaşterea, autoreglarea etc. Adică, o concluzie bazată pe analize şi cercetări în domeniu, declanşate încă din anii â30, când s-a vorbit întâia oară, peste Ocean, despre „inteligenţa socială“ şi apoi despre cea emoţională. Cercetări şi analize care arată că noi, oamenii, avem, de fapt... două creiere, respectiv... două minţi. Una raţională şi una emoţională, cea din urmă fiind responsabilă de modul în care ne descurcăm cu propriile emoţii şi cu ale celorlalţi. S-a stabilit astfel că, spre deosebire de IQ, EQ este un predictor mai de încredere al succesului în viaţa personală şi profesională.

Studiile întreprinse ulterior de diferite institute, centre, companii şi chiar reprezentanţi ai unor biserici au confirmat justeţea consideraţiilor despre EQ. De pildă, analizându-se lista de competenţe necesare pentru 100 de posturi din 30 de firme din SUA, s-a stabilit că 67% (deci, două treimi) din abilităţile considerate esenţiale pentru performanţa conducerii erau competenţele emoţionale. Adică, faţă de IQ şi experienţă, competenţa emoţională conta de două ori mai mult. Mai aproape de noi, în Europa, o mare companie de training şi consultanţă din Danemarca a lansat un concept revoluţionar în domeniul resurselor umane, numit sugestiv: „Heart Work“ (în traducere: „A munci cu inima“). Iniţiatorul studiului, Claus Moller, a demonstrat că o companie pierde de cinci ori mai mulţi clienţi din pricina atitudinii angajaţilor săi decât din cauza calităţii produselor sau a serviciilor furnizate. Concluzia la care a ajuns autorul este că orice organizaţie care doreşte să-şi îmbunătăţească performanţele trebuie să acorde o atenţie sporită propriilor resurse umane şi competenţelor acestora relativ la EQ. Respectiv, capacitatea conducătorului de a găsi, a atrage, a angaja, a recruta şi a reţine pe cei mai buni profesionişti. Cu convingerea că, pentru a progresa atât la nivel individual, cât şi profesional, trebuie „lucrat“ cu factorul emoţional şi „pus suflet“ - aşa cum face preotul cu enoriaşii săi - în ceea ce gândeşte şi face individul, diferenţiată clar lumea faptelor de cea a sentimentelor. Şi, lucru extrem de important în trecerea de la vis la realitate, să se apeleze şi la inteligenţă, şi la sentimente. „Trebuie să înveţi să cunoşti propriile emoţii, ale celorlalţi, să le poţi automotiva sau motiva, spre a putea folosi la maximum capitalul uman“ - este de părere danezul Claus Moller.

De altfel, viaţa şi experienţa fiecărui individ arată că, spre deosebire de IQ, care nu se schimbă mai deloc după adolescenţă, inteligenţa emoţională este, în mare parte, învăţată, educată, în familie, la şcoală, la biserică, la locul de muncă. Ea continuă să se dezvolte pe măsură ce înaintăm în vârstă şi învăţăm să cunoaştem emoţiile şi sentimentele şi să le utilizăm pozitiv. Poate că nu întâmplător se vorbeşte în popor de maturizare care, în fond, este potenţialul pe care-l dobândim de a învăţa abilităţile practice bazate pe componentele EQ. Adică, de pildă, a-i testa pe oameni, urmărind dacă automotivarea ţine de pasiunea pentru muncă din motive ce trec dincolo de bani sau statut; dacă autoreglarea înseamnă la aceştia stăpânirea propriilor stări, impulsuri şi resurse; dacă empatia este dovedită de constanţa în sentimentele, nevoile şi preocupările celorlalţi sau dacă au abilitatea socială, respectiv priceperea de a induce răspunsurile dorite de ceilalţi ori dacă înţeleg că autocunoaştere nu există fără ştiinţa emoţională de a-ţi stăpâni stările, preferinţele, resursele şi intuiţiile, ca şi efectele asupra celorlalţi; dacă viaţa lor spirituală, participarea la activităţile bisericii, lectura cărţilor religioase le dă stabilitate psihică, încredere în viitor, compasiune pentru cei umili şi săraci etc.

Oare cât va mai trece până când şi românii se vor convinge de importanţa conceptului de inteligenţă emoţională?!