Taina Schimbării la Față și calea către Lumină

Sărbătoarea Schimbării la Față este o fereastră deschisă către taina Celui ce, din iubire nemăsurată, S-a coborât din slavă și S-a făcut Om. Asemenea celorlalte praznice împărătești, și acesta ne cheamă la limpezirea privirii lăuntrice, la discernerea dintre ce este cu adevărat veșnic și ceea ce, deși ne atrage, rămâne efemer, pentru a ne îndepărta de zgomotul lucrurilor neimportante, care nu aduc lumină și pace.

În vremea propovăduirii Evangheliei, Mântuitorul a călătorit în locuri diferite, chiar și dincolo de hotarele Țării Sfinte, întru căutarea oii celei pierdute. Cu puține zile înainte de Pătimirea Sa, ajungând cu ucenicii în Cezareea, i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”. Felurite păreri dominau opinia publică de atunci, așa că ucenicii I-au răspuns: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții zic că ești Ilie, Ieremia sau unul dintre proroci”. Mântuitorul a insistat, zicând: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”. Și Petru a mărturisit: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”, iar Mântuitorul i-a răspuns: „Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri!”.

După mărturisirea verhovnicului, ucenicii au venit în drumul lor către Ierusalim, trecând pe lângă un munte înalt. Numele acestuia nu este menționat explicit în Evanghelie, dar tradiția primelor veacuri și numeroasele mărturii ale altarelor bizantine și cruciate, refăcute în istoria tulbure a creștinătății, arată că „muntele înalt” era Taborul. Nu departe de acesta se află un alt munte, fapt ce conferă lo­cului un farmec aparte, surprins de Psalmistul David în versul său, cântat mai cu seamă în slujba praznicului: „Taborul și Ermonul întru numele Tău se vor bucura!”.

Urcând pe munte, Mântuitorul a luat doar pe trei dintre ucenicii Lui, Petru, Ioan și Iacov. Petru era cel mai vârstnic dintre ei. A mărturisit cu puțin timp înainte că Învățătorul era Însuși Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Ioan era cel mai credincios dintre ucenici, singurul care nu L-a părăsit în momentul Răstignirii, nici sub cruce, când toți ceilalți s-au risipit. Fratele lui, Iacov, celălalt fiu al lui Zevedeu, avea să fie martirizat în jurul anului 60, mărturisind prin sânge dumnezeirea Învățătorului său.

Ceilalți ucenici au rămas jos, la poalele Taborului. Acolo, în înălțimea aceea tainică, Hristos S-a schimbat la înfățișare. Fața Lui a strălucit ca soarele în miezul zilei, iar veșmintele I s-au făcut mai albe decât lumina. Atunci, pe munte, Dumnezeu S-a destăinuit, S-a arătat așa cum este - în slavă, în lumină, în adevăr.

Ucenicii s-au împărtășit de această slavă pentru a înțelege că Pătimirile care aveau să se întâmple după puțin timp în Ierusalim erau semnul iubirii nemărginite a Mântuitorului față de ei. Cel care avea să fie umilit, batjocorit, scuipat, răstignit și mort pe cruce nu era un simplu om sau învățător, ci era Dumnezeu adevărat și Fiu al lui Dumnezeu, Care venise să împlinească ceea ce se făgăduise proto­părinților care au căzut din pricina neascultării. De aceea, nu întâmplător, în icoanele grecești, inscripția de deasupra Crucii Răstignirii este „Împăratul slavei”, mărturisind că Domnul Hristos, Cel fără păcat, S-a jertfit pentru a ne face părtași harului mântuitor.

Așadar, ucenicii au văzut pe cât au putut - cum teologhisesc imnografii Bisericii - slava lui Dumnezeu, care i-a copleșit, încât au căzut cu fața la pământ. N-au putut să cuprindă cu ochii trupești strălucirea fără egal, lumina negrăită a dumnezeirii. Abia au apucat să spună că le este bine să fie acolo, dorind să facă trei colibe, una pentru Mântuitorul și câte una pentru Moise și pentru Ilie.

Sfântul Ioan Damaschin, care a alcătuit canoanele slujbei cu veacuri înainte ca Sfântul Grigorie Palama să vorbească limpede despre lumina necreată, ne învață că ucenicii au văzut pe Tabor „necuprinderea dumneze­irii” - dar numai cât le-a fost îngăduit. Li s-a arătat o clipire din veșnicia lui Dumnezeu, iar ochii lor s-au umplut de lumină, dar nu de Ființa Celui ce este.

În lumina pe care nu au putut-o privi ucenicii nu Se afla Dumnezeu, Care rămâne inaccesibil în ființa Lui, însă pe cei care se curățesc prin nevoințe îndelungate și năzuiesc către El cu stăruință îi face părtași energiilor Sale necreate - ceea ce Sfântul Ioan Damaschin numește „focul dumnezeirii”.

Părinții Bisericii, în mod deosebit isihaștii din veacul al XIV-lea, ne-au lăsat o moștenire neprețuită: adevărul că lumina necreată care a strălucit pe Tabor nu este o metaforă sau un simbol trecător, ci lucrare sfântă, concretă a lui Dumnezeu. Există oameni - rari, dar vii - care, printr-o luptă neîntreruptă, adesea de-o viață, ajung să o vadă. Aceștia nu sunt eroi ai imaginației, ci monahi și creștini aprinși de râvnă, oameni cu inima zdrobită, care s-au lepădat de toate cele ale lumii pentru a vedea Lumina cea neînserată.

Lumina aceasta nu se cucerește, ci se primește. Nu se descoperă celor curioși, ci doar celor curați. Ea este darul harului, dar vine după mult post, rugăciune, lacrimi și liniștire - după acea strădanie aspră și tăcută, în care sufletul se înveșmântează în lumină fără să știe cum.

Lumina lui Hristos nu izvorăște de undeva din exterior, de la un luminător creat, ci din adâncul ființei Lui. El este cu adevărat Lumina lumii. „Cel care umblă după Mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

Această mare vrednicie, de a fi părtași Luminii neînserate, nu a fost însă păstrată doar pentru aleși sau sfinți. Hristos a dăruit-o tuturor celor care cred în El și se nasc din nou prin apa Botezului. La fiecare slujbă de Botez, auzim rugăciunea care străbate veacurile: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină.”

Fiecare dintre noi, în clipa afundării în apă, am primit acest veșmânt de lumină. E darul cerului, semnul nașterii în Duh. Ca orice dar sfânt, el cere veghere pentru a păstra veșmântul curat și cât mai strălucitor, așa cum l-am primit.

Mântuitorul îi împărtășește de lumina de pe Tabor, alături de ucenicii aleși, pe toți cei ce cred în El și Îl caută cu inimă zdrobită și cu dor de Cer. Aceasta este lumina căinței, care se naște în genunchi, în tăcere, în rugăciune stăruitoare, în fapta bună făcută fără zgomot, doar din iubire. Bucuria lăuntrică născută din această nevoință nu poate fi cuprinsă în cuvinte, căci umple sufletul cu o pace pe care nimeni nu o poate lua din inima celui ce gustă dragostea lui Dumnezeu.

Pe Tabor, Mântuitorul nu S-a acoperit cu o lumină exterioară, țesută pentru o clipă solemnă, ci a descoperit ucenicilor însăși haina Ființei Sale. Hristos, Cuvântul, Unul din Treime, este Cel care la începutul lumii a poruncit: „Să fie lumină!” - risipind întunericul. Acea lumină dintâi, din care s-au aprins toate celelalte, este veșmântul Lui dintotdeauna. El Se îmbracă în lumină nu pentru că vrea să arate ceva, ci pentru că este firea Lui.

Această lumină vine uneori ca un fulger de har umplând pentru câteva clipe sufletul cu o pace pe care nimeni nu o poate lua. Părinții Bisericii vorbesc despre astfel de stări: o lumină lăuntrică, o bucurie care nu poate fi cuprinsă în cuvinte. O adiere a veșniciei. O întâlnire reală cu Dumnezeu.

Biserica a păstrat ecoul acestor momente în rugăciunile ei. Un imnograf, în cuvinte simple, dar copleșitoare, spune: „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare.”

Pentru cel ce trăiește în lumină, cerul nu mai e departe. Se deschide acolo unde omul, curățit, devine vas al Duhului și ochiul său vede ceea ce ochiul trupesc nu poate vedea. Această stare de comuniune cu Dumnezeu îl ridică pe om deasupra propriei lui limite. Așa s-a întâmplat pe Tabor, când Apostolii au spus: „Bine este nouă să fim aici.” Nu voiau să plece. Nu mai doreau nimic altceva. Trăiau cerul.

Așa spunem și noi în biserică, când suntem cu adevărat prezenți: „Bine este nouă, Doamne, să fim aici.” Să facem din șederea în casa Tatălui o bucurie prelungită, o clipă de har ce poate deveni începutul unei vieți noi. Să stăm, să trăim, să primim.

Această lucrare nu e pentru cei care rămân la suprafață. E pentru cei care caută înălțimile Taborului. Pentru cei care nu se mulțumesc cu praful lumii, ci îndrăznesc să ridice ochii spre lumină. Prea adesea ne încurcăm în cele trecătoare. Prea ușor ne lăsăm seduși de întuneric. Și, în loc să iubim lumina, preferăm umbra.

Timpul trece, dar Dumnezeu e același - și ne așteaptă. Pe Tabor. În biserică. În adiere. În lumină...

Iar în acea strălucire, alături de Hristos, stăteau Moise și Ilie - Legea și Profeții. Ucenicii i-au văzut, dar au înțeles mai târziu că întreaga Scriptură, întreaga așteptare a lui Israel, se împlinea în Acela care le vorbea. Cei doi mari proroci stăteau lângă Hristos și grăiau cu El despre ceea ce avea să se întâmple curând, la Ierusalim: Pătimirea, Jertfa, Crucea și biruința prin moarte asupra morții.

Moise, cu 1.200 de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, a vrut să vadă fața lui Dumnezeu, dar n-a putut să vadă decât marginea veșmântului Său și, cu toate acestea, coborând de pe munte după această descoperire, fața lui era atât de luminoasă încât oamenii nu puteau privi către el.

Ilie, prorocul aprins de râvnă pentru Domnul, fugea de mânia reginei Izabela, care îi dorea moartea, după minunea arderii jertfelor de pe muntele Carmel. Singur, obosit, înfrânt omenește, a urcat muntele Horeb - locul unde Dumnezeu vorbise cândva cu Moise față către față. Și acolo, în adâncul deznădejdii, Ilie a dorit să-L vadă pe Dumnezeu, să-I simtă prezența, să afle dacă lupta lui mai avea sens.

Și au venit semne mari: cutremur, tunet și vifor, dar Dumnezeu S-a arătat altfel. După ce totul s-a liniștit, a venit o adiere blândă - un freamăt ușor, tăcut, viu. Și atunci Ilie a știut că Dumnezeu era acolo, nu în zgomot, ci în adâncul liniștii. În acea tăcere care nu absoarbe, ci umple. Acolo, în adierea de vânt, s-a întâlnit cu Dumnezeul Cel viu.

Sfântul Evanghelist Ioan ne spune un mare adevăr: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl plin de har și de adevăr”. Această slavă, despre care vorbește Ioan, unul dintre cei prezenți pe Muntele Tabor la Schimbarea la Față, s-au învrednicit să o vadă ucenicii, împreună cu Moise și Ilie, atunci când Unul din Treime a luat chip omenesc.

Sărbătoarea Schimbării la Față este desem­nată în limba greacă prin termenul „Metamorphosis”, care arată care este chemarea Bisericii pentru fiii ei: primenirea sufletului, schimbarea minții, dorința de înnoire, pre­schimbarea întregii ființe pentru a ne face fii ai luminii.

Lumina lui Hristos luminează tuturor, celor ce trăim într-o vreme cu atâtea provocări și probleme. Dacă vom reuși să mergem pe urmele ei, vom fi și noi locuitori ai Împărăției Luminii. Dacă iubim mai mult întunericul, indiferent sub ce formă, vom rămâne în întuneric.

Ne rugăm ca lumina lui Hristos, pe care au văzut-o ucenicii pe Muntele Taborului, să strălucească și în sufletele noastre, aducând adevărata bucurie și cunoaștere, care alungă întunericul păcatului și al neștiinței.

Să căutăm și să privim mereu spre Lumină, pentru că Hristos este Lumina lumii, iar cel care Îi urmează Lui nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieții.